De câte ori în viață e prea târziu?

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/clasa

Nu se mai văzuseră de mai bine de doi ani dar parcă fusese ieri. Cum o văzu, Rodica o întrebă dacă știe despre întâlnire. Nu, nu știa. A, Rodica nu se mira, că se anunțase de abia doar vreo 3-4 zile; îi spusese și ei, la telefon, Angela. "Ce mai făcea Angela?"  "Mai nimic, la fel." O informă și despre locul unde știa că se va ține și îi dădu și telefonul lui Ovidiu, cel care se ocupa, ca să țină legătura cu el. "Dar vii, nu?" o întrebă Rodica. Era peste două săptămâni, sâmbăta. Era OK, îi spuse că se mai gândește puțin dar crede că da. Apoi Rodica, după ce se văitase puțin că nu știe ce să îmbrace, dăduse din una în alta, nu mai termina. Era la fel de vorbăreață ca întotdeauna. De fapt nu se mira, asta e boală permanentă, nu vreuna care să treacă cu medicamente. Mai mirată ar fi fost ca Rodica să nu mai fie așa.

Șotronul

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/clasa

[3. Prima înfrângere sau distilarea prin ridicarea frunţii]

Copil cuminte si considerata de catre unii chiar tocilară, am ajuns in clasa a șaptea. Din apucaturile mele baietesti nu mai ramasese mare lucru decat curajul raspunderii si placerea de a ma juca anumite lucruri cu pasiune. Putine, e drept.

Fiindca nu am fost chiar un copil obișnuit, printre putinele jocuri ale copilariei mele a fost șotronul. Ma refer la jocuri care mi-au placut. Nici nu-i prea ziceam șotron, desi știam ca, oficial,  asa i se spunea. Noi spuneam ca „jucăm clasă”.  De regulă din aceea cu opt căsuțe. Si jucam clasă cu o piatră mare, sănătoasă, de granit, din care se aflau pe vremea aceea in pavajul strazilor. Mai ieseau pietre din pavaje si eram extrem de fericite cand cate una dintre noi sau vreun frate de-al nostru gasea o asemenea piatra. Era ideală. 

Dar nu despre jocul respectiv as vrea sa povestesc ci despre altceva.