Medic de familie bun

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

Deocamdata stau bine cu sanatatea. Nici macar racita cat de cat serios n-am mai fost de mult timp. Raceli usoare care m-au indispus o zi, doua am mai avut, prin iarna, cred. Altceva nimic. Ma bucur pentru ca momentan nu am asigurare de sanatate si ar cam trebui sa-mi gasesc timp sa ajung sa platesc contributia la Casa de asigurari. Nu ca mi-ar placea sa ma duc sa stau acolo cu orele dar nu exista alta modalitate. Poate online...dar n-am auzit nimic despre. 

Ideea e insa ca niciodata nu se stie cand poate interveni o problema medicala si asta era sa constat de curand pe propria piele. 

Un an de Poveste Parfumată

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

Acum un an, tot la început de cireșar, am avut o mare surpriză căci mi s-a făcut onoarea de a fi invitată să scriu pentru Clubul Poveștii Parfumate, club găzduit cu grație de Mirela, căreia îi mulțumesc pentru încredere. Am răspuns cu bucurie invitației primite dar și cu o emoție intensă cauzată de faptul că mă gândeam că s-ar putea să nu fiu la înălțimea așteptărilor. Prima poveste s-a numit "Un parfum aproape antic".

Nu mă pot prostitua

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

Poveștile, cărțile și filmele cu subiecte lejere, voioase, solare, luminoase se află în topul preferințelor. Poate fiindcă dau impresia că astfel ne menținem tonusul, că ne dau chef de viață. Tendința se manifestă și în blogosferă.

Mi-e teamă însă că e o tendință indusă mai ales de publicații și de producțiile televizoristice din ultimii ani și, în special, de internet.

De aceea televiziunile fac emisiuni vesele și de multe ori stupide. Uneori înclin să cred că aceia care gândesc programe pentru tv au și ei dreptate. Oamenii cam așa ceva cer. Lucruri facile, divertisment de-o veselie zgomotoasă, aproape obscenă. 

O vreme credeam că cei din televiziuni greșesc dar mi-am revizuit părerea. Cu părere de rău pot spune că respectivii nu greșesc. Au efectuat, se pare, suficiente studii de piață ca să știe că se cer materiale fără substanță, care să poată fi văzute acum și uitate când s-a închis televizorul. De unică folosință. Hăhăială, facil, cancan, glume fără perdea, zgomot de fond.

Prea multele manifestări vesele din jur nu mă prea atrag fiindcă, de regulă, se depășește limita. Mai ales cand sunt de o veselie exagerată care uneori mai e și căznită.

Iarna, anotimpul lui H. Ch. Andersen

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

Nu mai era prea mult. Se apropia vacanța de iarnă. Zilele erau tot mai geroase. Anul acela ninsese relativ devreme. Deja zapada acoperea totul cu frumusețea ei rece, distantă, strălucitoare. Seara era o minunăție.  În lumina becurilor electrice peisajul părea feeric, ca-n basme. Îi amintea de Crăiasa Zăpezilor...care îi plăcea. Dar îi plăcea și Mica sirenă, cu drama ei. La fel însă, îi plăceau și poveștile pline de umor fin și ironie ale danezului. Pentru ea, iarna era anotimpul lui Andersen...

Se întorcea de la cumpărături. Deși era doar puțin peste ora cinci, era deja întuneric și de n-ar fi fost zăpada sclipitoare, din milioanele de cristale perfecte de zahăr alb, care de abia se cernusera cu dărnicie peste oraș cu doar o zi mai înainte...totul ar fi fost mult mai întunecat. Și mai trist.

Pașii îi scârțâiau pe zăpadă în seara liniștită și rece de decembrie. La vreo douăzeci de metri în față se zărea o pereche, o familie destul de tânără de pe stradă. La un pas greșit, femeia a alunecat, căzând pe spate. Hohotele vesele de râs

Urcând in fiecare zi Golgota mea cea mica...

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

[7. Primul tu sau distilarea prin adevăratul curaj] 

Nu stiam ce inseamna sa am un blog. Stiam ce inseamna sa aiba altii un blog, mai frunzarisem bloguri, cand si cand. Dar nu stiam ce inseamna sa am eu un blog. Nici nu era usor. Ce credeam eu a fi simplu se dovedea a fi foarte dureros si foarte complicat.

Am facut blogul in iulie. Inmarmurita de durere, asteptand nu stiam nici eu ce...poate sa mor cu adevarat, n-am putut sa scriu nimic pe blog. Nimic. Exact cum ma simteam si eu. Ma simteam un nimic. Parea ca remasesem in viata dar nu traiam. 

Oare fiinta trista, palida, încercănată, slabă si cu chip parca imobil eram eu? Cea care zambea mecanic, doar ca sa zambeasca, eram eu?!?

Oglinzile asa spuneau, cei din jurul meu ma apelau asa cum stiam ca ma chema pe mine. Insemna ca eu eram. Incepusem sa am dubii daca voi scrie vreodata ceva pe acel blog. Notasem parola pe o bucatica de hartie si o aruncasem intr-o poseta. 

A trebuit sa treaca o jumatate de an sa inteleg ca eu eram aceea, ca nu voi mai fi niciodata cum am fost. Ca eu, cea de dinainte de tine am murit. Ca acum, in trupul meu traia o alta. Mai dezamagită și mai incercata de viata dar mai puternica si mai hotarata ca niciodata sa faca ceva. Inca nici nu stiam exact ce dar trebuia sa ma agat de viata. Nu-i puteam dezamagi pe cei ce ma iubeau.

În ianuarie, peste o jumătate de an, am cautat bilețelul cu parola si am ramas surprinsa ca l-am mai gasit.

Nu era deloc usor sa scriu pe blog. Urma sa-mi expun viata ca pe taraba. Imi trebuia curaj. Pe care dupa cateva zile in care am tatonat terenul si am „aruncat” vreo trei articolase de incalzire, l-am gasit. Curajul.

Apoi am dat drumul robinetului cu lacrimi pe care prea mult il tinusem inchis. Nu stiu de ce, oamenii sunt interesati de suferinta semenilor lor. Cu cat mai atroce, cu atat mai interesati sunt. N-am stiut asta. Am descoperit odata cu primele postari. Care au fost, surprinzator, destul de comentate.

M-am convins, o data in plus, ca acea persoana noua eu eram. Am descoperit un alter ego capabil sa scrie, capabil sa exprime toata acea durere ce ma sfasia pe dinauntru. Care-mi tinea sufletul intr-o perpetua implozie...

Si m-am descoperit si ma redescopar cu fiecare postare noua. Caci cu fiecare noua bucatica de text, expun pe taraba blogului, cu un curaj de care mai inainte nu ma credeam in stare, o bucata din sufletul meu...sperand sa-l vindec. Urcând, in fiecare zi, Golgota mea cea mica...

"Stiai ca sunt nimic fara tine..."

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

[6. Prima moarte sau distilarea prin rămânerea în viaţă]

SCRISOARE
 

„Am pierdut multe lucruri in viata. Si am suferit, si am plans. Mai mult, mai putin... 

Am cunoscut iubiri. Am cunoscut neimpliniri si despartiri. Niciuna n-a fost insa ca despartirea de tine. Niciuna nu m-a durut atat de mult. Niciuna nu mi-a spulberat sufletul in toate cele patru zari ...si inspre cer...dar si inspre afundul pamantului... Niciuna.   

A fost ca si cand ai fi murit. Si o parte din mine a murit si ea deodata cu tine. In ziua aceea toata lumea mea s-a prabusit. Tot ceea ce traisem, visasem, sperasem, s-a imprastiat ca si cand n-ar fi fost.

Nu ne-a fost foarte bine, stiu. Ca un copil rasfatat ai facut tot ce-ai vrut din mine fiindca te iubeam nebuneste, fiindcă știai ca sunt nimic fara tine... Știai... Si-ai profitat din plin, in toate felurile posibile, de multe ori de neinteles si pentru mine. Si te-ai jucat de-a v-ati ascunselea cu sufletul meu

De vorba cu mine

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

Mi-e greu sa ma evit. Eu, pe mine insami. E greu pentru ca ma intalnesc cu mine peste tot. Poate daca nu m-as intalni cu mine atat de des, lucrurile altfel ar sta, poate ca n-as fi silita sa vorbesc atat de mult.

Vorbesc mult. Prin tacere. Multe zile...multe taceri. Foarte multe, atat de multe ca uneori mi-e teama ca ori eu am ramas muta, ori el, chinuitul meu suflet, a amutit pe vecie.

Tac. Cel mai adesea. Pentru ca dupa toate nenorocirile din viata mea, uneori doar momentele in care ma uit la mine si tac mi se pare ca ar mai putea vindeca ceva. Porţiile de tacere. Terapie prin liniste.

Ore intregi tac. Tac cu un talent nemaipomenit, cu o gratie pe care nu mi-o stiam, pe care nu o inteleg. Pentru ca as avea ce sa-mi reprosez. As avea pentru ce sa fiu suparata pe mine insami. Pentru ca am fost prea buna, prea intelegatoare, prea blanda, prea naiva. Prea EU. Atitudini care nu par a merita laude.

Un om a scos tot ce-a fost mai bun din mine. Nu stiu cum a reusit. Doar el stie secretul. Nu inteleg insa cum de a mai ramas totusi ceva. Caci a ramas si inca destul. Sunt la fel de blanda, de naiva, de increzatoare in oameni. Pana cand? Nu pot sti. Poate pana la ultima suflare.

Exista si momente cand incerc sa-mi  vorbesc. Acelea in care, efectiv, stau de vorba cu mine. Nu in fata unei oglinzi ci in fata oglinzii sufletului meu. Se intampla cand sunt complet singura. Singura cu mine, facand abstractie de orice se afla in jur. De zgomote, de oameni, de muzica, de absolut orice, decuplandu-ma de la realitate. Sunt rare aceste momente. Uneori dimineata cand merg la job, daca nu intalnesc pe cate cineva cu care, inevitabil, vorbesc vrute si nevrute. Sau uneori cand, in sfarsit, imi spun ca ar trebui sa dorm putin si, desi, extrem de obosita, se intampla ca nici atunci sa nu pot adormi iar cele 10 ori poate 20 de minute de chin sa fie un dialog tacut cu mine. Oricum este degeaba. Oricum nu mai rezolv nimic. Oricum greselile nu mai pot fi indreptate, Daca greseala inseamna sa ai suflet, sa iubesti din suflet, fara preconceptii, fara limite. Deci la ce bun? Tot tacerea imi da cea mai mare satisfactie. 

De cele mai multe ori, ca sa nu fiu tentata a ma invita la vreun dialog cu sufletul meu, petrec ore pe blog, citind bloguri sau comentand. Ori petrec timp, pur si simplu asternand virtual ganduri, dorindu-mi sa fie citite de oameni care sa ajunga la sufletul meu. Ganduri sub toate formele. Ganduri intr-un articol. Poate chiar acesta...

Nota: Acest articol poarta acest nume datorita unui camarad intr-ale blogging-ului, Vasile, pe care azi imi pare rau ca l-am descoperit atat de tarziu. As putea spune ca doar pasiunea sa pentru viata, fotografie si mai ales pentru muzica, a facut sa ne intalnim. Blogul sau se numeste chiar asa: ...De vorba cu mine... 

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia 22, tema "Cuvinte cu mine. Ce mi-aș adresa dacă m-aș întâlni cu sufletul meu? Pentru ce m-aș certa? Pentru ce m-aș lăuda? Mi-aș ierta greșelile?" fiind propusă de Bianca, câştigătoarea ediţiei precedente.

Alte articole participante: Intalnirea lui IO cu eu, Vreau sa-mi impart viata cu mine,  Taceri printre, cuvinte,  Oglinda, Gandurile sufletului meu, Iubeste-te mai mult pentru ca meriti, Copac rupt, Cuvinte cu mine, Stelele nu ma aduc acasa, Spune-mi de ce, Suflet drag

19.05.2012

Un zambet nu costa nimic

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

Noi, oamenii...atat de multi...cu fiecare zi ce se adauga, devenind tot mai multi pe acest pamant minunat, binecuvantat.
Care ne suporta. Ne suporta cu bune si cu rele...fapt pentru care ar trebui sa-i fim recunoscatori. Noi, toti oamenii...umanitatea ...

Ce este umanitatea? Ce ne face umani? Ingradeste ceva/cineva umanitatea?

O multime de intrebari. Care i-au framantat pe oameni dintotdeauna. Cum dintotdeauna s-au gasit dintre noi si "purtatorii de cuvant" care sa incerce a gasi raspunsurile la aceste intrebari. Ma refer la filosofi care, inca din antichitate, au cautat sa inteleaga si sa explice care este scopul existentei noastre pe acest pamant. Si ce ne face sa fim fiinte unice. Si ce putem face, in sensul de a avea dreptul...si ce nu putem face.

Recunosc, pe mine acest subiect ma depaseste, astfel incat voi incerca sa raspund la intrebarile de mai sus doar din punctul meu de vedere. Al unei persoane care s-a intalnit doar la scoala cu filosofia...sau cu unele lecturi pseudofilosofice,

Caut metode de ucis Iubirea

https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/suflet

Mi-a fost greu, inca imi este la fel de greu sa accept realitatea, sa accept ca ai plecat din viata mea. Mi-a fost si mai greu sa inteleg cum de ai putut atat de mult timp sa ma minti atat de frumos, cum de ai putut uita atatea promisiuni si cum de ai ajuns sa nu mai vrei nici sa vorbim.

Am plans, am suferit, n-am mai mancat, am strigat, ba nu, am urlat...Am simtit doar ura pentru propriile-mi calitati, defectelor gasindu-le virtuti. Alternativ sau simultan m-am urat...m-am iubit...si iar m-am urat...

Mi-am dorit sa fiu moarta... ori nenascuta... ca sa nu te fi cunoscut, ca sa nu te fi iubit vreodata...

Nu mai dorm cu adevarat de luni de zile...doar din teama de a te visa caci, adesea, cand atipesc, te visez... Intotdeauna visul imi pare atat de real, de intens…atat de intens incat ma trezesc plangand, cutremurandu-ma.

Ori nu dorm pentru ca momentele trezirii din somnul chinuit si furat parca, sunt si mai dureroase...in clipele trezirii inteleg ca nu esti aici, langa mine...si iar plang...si ma-ncearca un gol sfasietor, de parca in trupul meu ar fi vid... doar inima, care se zbate sa sparga cutia goala care e trupul meu, o mai simt ... 

In multe nopti sunt in dilema: sa dorm ? sa stau treaza ? Tot gandindu-ma ce sa fac, prin ferestre incepe sa patrunda timid lumina diminetii ... luni, marti...sambata...saptamana dupa saptamana...

Si asa...din dilema in dilema, si chiar de nu merita, am lasat balta orice proiect, orice plan...orice vis;  de doi ani, singurul vis pe care-l am esti TU...erai TU. Nu inteleg ce mi-ai facut de sufletul meu a ramas atasat de-al tau. Ai plecat...a plecat si sufletul meu. Ai plecat fara sa intorci capul, fara sa-ti pese daca sufar, daca plang...daca mor. Iar eu ma sting...si mai mor, putin cate putin, cu fiecare clipa care trece... 

Zi de zi incerc sa trec peste. Cu masca indiferentei pe chip, muncesc mult, fara mila de mine, zambesc fals si cam stramb la glume pe care alteori le-as fi considerat bune...experimentez stari de veselie parca nascute cu forcepsul...ca peste doar o clipa sa ma incerce stari de agonie...de lesin...

Trec prin cicluri ciudate: cateva zile ma autoincurajez si imi zic ca imi va fi mai bine fara tine....apoi, brusc, se produce recaderea...caci nu mi-e bine.

Cat am fost langa tine am crezut ca fericirea exista. Ca poate dura cat viata. Nu banuiam nicio clipa ca din acea farama de fericire se vor naste suferinta, tristetea si toate spaimele de dupa...toate de dimensiuni gigantice. 

Nimeni n-a stiut cat de rau mi-a fost, nici macar prietenii. Nimeni n-a stiut cat teatru am jucat ...pana azi...

Uneori imi este ciuda ca n-am vazut raul din tine. Ca n-am vrut sa-l vad, ca m-am mintit. Azi stiu: Iubirea mea n-a vrut sa vada nimic fiindca era oarba.

As vrea sa spun ca nu imi mai pasa de tine. Voi incerca sa invat sa nu te mai am in ganduri.

Desi...am inca atata iubire pentru tine incat ma sufoca. Ar trebui sa-i fac ceva. De catava vreme caut pe Google metode s-o omor...fara sa las urme...si sa-i supravietuiesc. Inca n-am gasit...