Din noaptea aproape neagră răzbesc până la mine câteva zgomote de departe, de foarte departe și flash-uri mai mult presupuse. Nu cred că va fi ceva. Prea lungă așteptarea. După asemenea așteptare nu mai speri nimic.
Privesc afară pe fereastra larg deschisă. Zgomotele par că au plecat deja și liniștea vine spre mine ca o șoaptă mută din toate părțile. E doar o simplă noapte neagră. Deocamdată nimic altceva. Liniștea mormântală mi-a dat deodată senzația că aud șoapte...șoaptele tăcerii.
Sunând straniu. Atât de straniu că au părut pentru o fracțiune de secundă că sunt reale. Am tresărit, am ascultat, am insistat. Nimic. Dar pentru acea farâmă de clipă am crezut că e ceva în neregulă cu mine. Că aud ceva ce nu există. Am aprins lumina și din nou am ciulit urechile. Nu, nu eram nebună și instanataneu am zâmbit. Ceva se auzea, era real. Din depărtări necunoscute venea zvon de lacrimi ale cerului. Acum știam ce auzisem. Fantasmele picăturilor căzute în vecinătăți își trimiteau ecoul șoptit, ca într-un vis tulburat, neobișnuit.
Fără niciun fel de avertisment, fără vreun semnal luminos, se aude explozia unui sunet imediat dispersat în noapte. Apoi
