Viața-i foarte simplă, de fapt

http://dragosteoarba.blogspot.com/2016/01/viata-i-foarte-simpla-de-fapt.html

Nu-mi prea place să fac bilanțuri. Am făcut doar din acelea contabile o vreme, poate vreo doi-trei ani. Ciudat ori poate îngrijorător, dar am și uitat exact cît timp am ținut contabilitatea respectivă.

Un singur soi de bilanț al blogului s-a întâmplat acum trei ani. Când primul meu născut, Blind Love, împlinea un an de activitate. Între timp s-a născut un altul, Black&White, din curiozitatea de a avea un blog și pe platforma wordpress dar și pentru că viața mea a luat o întorsătură, nu neașteptată, ci stranie, ca să zic așa. Dar încercam să îmbin, cumva, lucrurile și să creez o experiență. S-a dovedit utilă. S-a dovedit și un fel de progres pentru mine. 

Astfel am ajuns posesoarea a două bloguri drăguțe, cu teme neschimbate de când le-am creat însă...pe care nu prea am timp să postez chiar dacă mai scriu diverse. Multe scrieri se află prin drafturi sau prin documente Word rătăcite prin cele două laptopuri, așteptând o finalizare care nu știu când și dacă va mai veni. 

Pe primul blog am publicat un singur articol anul trecut. Pe cel de-al doilea, câteva, de numărat pe degete. Absența din online și, mai ales, lipsa reciprocității, mi-au redus dramatic numărul de cititori. Foarte sigur și poziția în acel zero plin de ifose numit ZeList. Și care mă întreb dacă mai există. Mi-au trebuit multe luni să înțeleg că relevanță avea exact zero și că funcționa doar pe bază de reciprocitate încurajând, chipurile, socializarea, colaborarea, promovarea, bla, bla, bla... Cam pe aceleași "valori" se bazează și Facebook.

Deci ziceam că nu fac bilanțuri. La ce bun? Personal, știu ce mi-a reușit și ce nu, de ce da, de ce ba. În online și, mai ales, în offline.

Iar despre viitor, nu se știe ce va fi. Angajamente nu obișnuiesc să îmi iau nici față de mine, nici față de terțe persoane. Planuri nu-mi mai fac de mult timp. Viața curge la fel de lin sau agitat și fără ele. Poate chiar mai surprinzător și incitant neavând prea mari așteptări, deci nici mari deziluzii. Doar cele cotidiene. Umane. Simple. Viața-i foarte simplă, de fapt. Nu știu de ce ne place s-o complicăm. Inutil, cel mai adesea.

M-am gândit de multe ori, dacă s-ar petrece o mare catastrofă și-ar trebui să mă salvez, să fug urgent, ce obiecte strict necesare aș putea să iau cu mine. Niciodată nu m-am gândit că aș avea nevoie de laptop, de telefon, de farduri, de dulapurile cu haine. De câte ori mă gândesc, îmi trec prin cap, rapid, un amărât de pieptene, un creion, actele cele mai importante, hainele de pe mine și...câteva poze cu cei dragi. Restul, absolut toate achizițiile făcute de-a lungul vieții, cele care contează, le am la purtător.

N-aveam în plan să scriu articolul ăsta, a apărut spontan. Așa cum n-am niciodată planuri speciale să scriu vreun articol. Cele la care m-am gândit...sunt cele care așteaptă finalizarea.