 |
| foto personală |
Pana in urma cu doua luni obisnuiam sa scriu periodic despre mine, mai precis despre intamplarea nefericita care mi-a schimbat complet cursul vietii. Daca acea intamplare n-ar fi existat, nu aveam placerea de a ne intalni prin blogosfera. Nu m-am gandit niciodata ce inseamna exact principiul cauzalitatii, mai precis nu l-am asociat niciodata cu viata mea. Pana azi.
Azi am inteles exact acest fenomen citind un comentariu cu suflet la una dintre postarile mele. Nu e o postare oarecare ci una care marcheaza un punct de cotitura in viata mea. Un nou punct de cotitura pe langa cel care m-a determinat sa deschid acest blog. Chiar daca postarile foarte personale plac, parca in ciuda acestui fapt, am scris asa ceva tot mai rar. Frazele din acele postari au rupt din sufletul meu nu bucati ci halci, lasand locul sangerand. Lasand rani, alte rani peste cele initiale si ele inca deschise. Si pentru ca nu-mi doresc sa devin agasanta cu problemele mele si cum nasterea
acestor insemnari nu e usoara, de multe ori prefer sa stau doar de vorba cu mine.
Oricine are curiozitatea poate gasi pe blog acele postari. Daca va deprima povestile triste, nu incercati sa le cititi! Pentru ca ele, fara exceptie, sunt de-o tristete covarsitoare, dureroasa, pe care banuiesc ca putini dintre cei care le-au lecturat au reusit s-o inteleaga. Vreau sa va linistesc insa. Nu se afla in ele tristetea si disperarea ce duc la sinucidere. Desi, recunosc, am avut candva momente cand am gandit ca ar fi singura cale de a mi se sfarsi pedeapsa.
Blogul acesta fiinteaza de un an, an care s-a implinit de curand, pe 11, luna aceasta. Am inceput insa a scrie pe el abia la 6 luni dupa ce l-am creat. Abia cand am putut sa-mi descatusez gandurile. Cand am putut sa impartasesc cate ceva din ceea ce mi-a sfasiat viata.
Daca blogul e rezultatul unei nenorociri, nici ulterior nu am trecut prin zile mai senine. Evenimente nedorite se incapataneaza sa ma bantuie. Pe langa cel mai sus-mentionat a venit si un al treilea, ca seria intamplarilor nefericite sa fie completa.
Astfel ca postarile mele, cele foarte personale, nu exprima bucurii pentru ca, nu stiu de ce, bucuriile ma ocolesc. Si viata mea e un continuu vartej nebun, violent.
...Acel om care mi-a furat viata nu s-a mai intors. A parjolit totul in urma lui si a plecat definitiv. Acum trei saptamani, dupa foarte mult timp, neiertat de mult, s-a interesat, printr-un biet SMS, ce mai fac. Nu stiu sigur din ce motiv, poate il mustra constiinta. Sau poate ca nu ci doar a vrut sa stie daca il urasc. N-am dorit sa aflu de ce, nici nu mai are importanta. A reusit totusi ceva. Sa faca sa mai sangereze, o data in plus, rana aceea, care doare la fel de tare, fiindca nu pot sa-l urasc. Nu stiu pana cand va mai durea. Poate pana cand se va sfarsi... Pana cand ma voi sfarsi.
