Trec din nou printr-o perioadă cu o serie de zile gri, obositoare
până la extenuare, fără sare și piper.
Și în care
absolut nimic nu mă determină să trăiesc ci doar să îmi fac datoria.
La job îmi
fac datoria pentru că asta intră în fișa postului iar acasă doar pentru că
trebuie, pentru că nu trăiesc singură.
De luni
întregi observ, cu cea mai cumplită indiferență, cum viața trece pe lângă
mine, fără să mă atingă.
Ma invită să-i țin companie dar o refuz. Cu obstinație. Mă simt bine singură... tot mai singură.
Ma invită să-i țin companie dar o refuz. Cu obstinație. Mă simt bine singură... tot mai singură.
În
ultimele zile însă am senzația că aș fi topită, fluidă, de
parcă m-aș prelinge, dar nu doar într-o singură direcție ci în toate
direcțiile, fără discernământ și nimic, dar absolut nimic, nu mă motivează
să mă coagulez. Ca să mă "adun", să simt că sunt și eu prezentă
pe-aici, prin viața mea.
Sunt
momente când cred că ar fi parcă nevoie să fiu plătită.
Să fiu angajată să merg la "trăit propria viață" așa, ca la un job full-time, 24/24. Da. Plătită să-mi trăiesc viața. Ca să fiu OBLIGATĂ să o trăiesc.
Să fiu angajată să merg la "trăit propria viață" așa, ca la un job full-time, 24/24. Da. Plătită să-mi trăiesc viața. Ca să fiu OBLIGATĂ să o trăiesc.
Pentru că
altfel, în fiecare secundă, am o dorință ciudată și nesăbuită să dezertez, să
mă abandonez tristeții, pasivității, neimplicării, absenței surâsului și să dispar undeva, în neștiut, în neant...
05.04.2012
