"Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți" spunea Octavian Paler și avea dreptate.
Începând cu o anume zi...am simțit...simt că voi claca...și o și fac din timp în timp...dar "modest", nu în forma cea mai gravă. Nici nu știu dacă e bine sau e rău... Nu mai știu...
Atâta știu: cad și mă ridic...iar...și iar...
Doar ce am avut o nouă "cădere"...încerc să-mi revin, dar știu că din nou va dura câteva zile.
Ce-i ciudat, e că nimeni nu știe...nimeni din jurul meu. Lucru care mă îngrijorează în legătură cu capacitatea celor ce ne înconjoară de a ne putea ajuta în momentele dificile... Cred că nu pot s-o facă. Nu e de mirare că, în general, familiile sinucigașilor habar nu au de frământările celor ce aleg acest soi de protest. Căci sinuciderea cred că poate fi considerată un protest mut. Nu întotdeauna cei ce pleacă își explică gestul...preferă să plece în tăcere. În fond, la ce i-ar mai ajuta un bilet de adio? I-ar îndurera și mai mult pe cei rămași. Nu știu dacă sinuciderea e un gest laș sau unul de mare curaj. Înclin să cred că e un gest cu două fațete. Depinde cine și cum vede situația...
Cum spuneam...nimeni din jurul meu nu știe prin ce trec. De atâtea luni de zile.
La cât de expertă am devenit în disimulare...mă tot gândesc la un lucru...
Mereu am avut impresia că puteam face actoria, cum, de altfel, puteam face multe în viață.
Mereu am avut impresia că puteam face actoria, cum, de altfel, puteam face multe în viață.
Spun asta pentru că sunt o prea bună actriță, în și cu viața mea, ca să nu fi fost una bună și pe scenă sau, mai ales, pe ecran. Îmi aduc aminte că, atunci când eram copil și descopeream filmul ca artă, mă vedeam mereu în diverse roluri. Pe care nu le-am făcut niciodată, desigur...dar pe care parcă le-aș fi făcut. Mi-aș fi dorit. Le trăiam cu intensitate și pasiune...spuneam în gand replici faimoase... și parcă-parcă, unele îmi ieșeau mai bine ca actorilor/personajelor avuți/te ca modele.
În timp, dorința asta s-a mai estompat. Poate unde viața mi-a oferit atâtea ocazii "nesperate" de a juca în propriul meu rol...cel mai grozav...cel mai frumos... Păcat că ocaziile n-au fost niciodată unele fericite.
Iar faptul că toți cei din jurul meu sunt în continuare induși în eroare... Ei bine, cred că asta valorează mai mult decât orice Oscar. Și decât orice prezență pe covorul roșu...
Zilele astea îmi ling din nou rănile...rănile mele deschise perpetuu...nu știu până când...
Și încerc să fiu "tare". Tare și pentru alții. De exemplu, pentru mama mea. Voi avea mâine o altă ocazie de a juca și sper s-o fac magistral. Voi avea și un public numeros.
Fratele mamei mele, singura ființă care o mai lega de copilărie, de părinți, de locurile natale...de tot ceea ce era frumos și pur...de ieri a trecut în lumea celor drepți. Pare că a așteptat să treacă Paștele, să nu ne îndurereze și mai mult. A plecat după ce s-a luptat, mai bine de doi ani, cu o boală cruntă. Mama e devastată...și eu, desi îmi plânge sufletul, nu am putut nici măcar să vărs o lacrimă... Altfel cum aș fi putut-o îmbărbăta pe mama? Cum aș fi putut-o mustra că plânge prea mult?
Ori poate că nu mai am lacrimi... Poate că au secat...căci de luni de zile, lacrimile mele, oricât le-am invitat să mă viziteze...n-au mai reușit a ajunge...s-au rătăcit, s-au pierdut pe undeva...
Fratele mamei fusese un bărbat frumos...foarte frumos. L-am revăzut pentru ultima oară în viață, acum cca. o lună, când era destul de evident pentru toți că viața fugea din trupul său...încet-încet...
Și am rămas mută în primele clipe...aproape nicio urmă din bărbatul atât de frumos de odinioară...
Dar șocul a fost doar pentru 2-3 secunde. Căci zâmbetul și vorbele de încurajare, necesare ca aerul pentru el în acele momente, mi-au venit atât de firesc... ca și când nimic nu s-ar fi petrecut...
Da...recunosc: Am mințit. Dar era o minciună necesară...
Așa și cu suferința mea... Joc și parcă mă joc...
Poate că va trece...mă autoamăgesc...
Sper, totuși, să nu treacă în următorii 30 de ani...ar fi degeaba...
19.04.2012
