Thursday, April 19, 2012

Mai mult decat premiul Oscar



"Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți" spunea Octavian Paler și avea dreptate.
Începând cu o anume zi...am simțit...simt că voi claca...și o și fac din timp în timp...dar "modest", nu în forma cea mai gravă. Nici nu știu dacă e bine sau e rău... Nu mai știu...
Atâta știu:  cad și mă ridic...iar...și iar...
Doar ce am avut o nouă "cădere"...încerc să-mi revin, dar știu că din nou va dura câteva zile.
Ce-i ciudat, e că nimeni nu știe...nimeni din jurul meu. Lucru care mă îngrijorează în legătură cu capacitatea celor ce ne înconjoară de a ne putea ajuta în momentele dificile... Cred că nu pot s-o facă. Nu e de mirare că, în general, familiile sinucigașilor habar nu au de frământările celor ce aleg acest soi de protest. Căci sinuciderea cred că poate fi considerată un protest mut. Nu întotdeauna cei ce pleacă își explică gestul...preferă să plece în tăcere. În fond, la ce i-ar mai ajuta un bilet de adio? I-ar îndurera și mai mult pe cei rămași. Nu știu dacă sinuciderea e un gest laș sau unul de mare curaj. Înclin să cred că e un gest cu două fațete. Depinde cine și cum vede situația...
Cum spuneam...nimeni din jurul meu nu știe prin ce trec. De atâtea luni de zile.
La cât de expertă am devenit în disimulare...mă tot gândesc la un lucru...
Mereu am avut impresia că puteam face actoria, cum, de altfel, puteam face multe în viață.
Spun asta pentru că sunt o prea bună actriță, în și cu viața mea, ca să nu fi fost una bună și pe scenă sau, mai ales, pe ecran. Îmi aduc aminte că, atunci când eram copil și descopeream filmul ca artă, mă vedeam mereu în diverse roluri. Pe care nu le-am făcut niciodată, desigur...dar pe care parcă le-aș fi făcut. Mi-aș fi dorit. Le trăiam cu intensitate și pasiune...spuneam în gand replici faimoase... și parcă-parcă, unele îmi ieșeau mai bine ca actorilor/personajelor avuți/te ca modele.
În timp, dorința asta s-a mai estompat. Poate unde viața mi-a oferit atâtea ocazii "nesperate" de a juca în propriul meu rol...cel mai grozav...cel mai frumos... Păcat că ocaziile n-au fost niciodată unele fericite.
Iar faptul că toți cei din jurul meu sunt în continuare induși în eroare... Ei bine, cred că asta valorează mai mult decât orice Oscar. Și decât orice prezență pe covorul roșu...
Zilele astea îmi ling din nou rănile...rănile mele deschise perpetuu...nu știu până când...
Și încerc să fiu "tare". Tare și pentru alții. De exemplu, pentru mama mea. Voi avea mâine o altă ocazie de a juca și sper s-o fac magistral. Voi avea și un public numeros.
Fratele mamei mele, singura ființă care o mai lega de copilărie, de părinți, de locurile natale...de tot ceea ce era frumos și pur...de ieri a trecut în lumea celor drepți. Pare că a așteptat să treacă Paștele, să nu ne îndurereze și mai mult. A plecat după ce s-a luptat, mai bine de doi ani, cu o boală cruntă. Mama e devastată...și eu, desi îmi plânge sufletul, nu am putut nici măcar să vărs o lacrimă... Altfel cum aș fi putut-o îmbărbăta pe mama? Cum aș fi putut-o mustra că plânge prea mult?
Ori poate că nu mai am lacrimi... Poate că au secat...căci de luni de zile, lacrimile mele, oricât le-am invitat să mă viziteze...n-au mai reușit a ajunge...s-au rătăcit, s-au pierdut pe undeva...
Fratele mamei fusese un bărbat frumos...foarte frumos. L-am revăzut pentru ultima oară în viață, acum cca. o lună, când era destul de evident pentru toți că viața fugea din trupul său...încet-încet...
Și am rămas mută în primele clipe...aproape nicio urmă din bărbatul atât de frumos de odinioară...
Dar șocul a fost doar pentru 2-3 secunde. Căci zâmbetul și vorbele de încurajare, necesare ca aerul pentru el în acele momente, mi-au venit atât de firesc... ca și când nimic nu s-ar fi petrecut...
Da...recunosc: Am mințit. Dar era o minciună necesară...

Așa și cu suferința mea... Joc și parcă mă joc...
Poate că va trece...mă autoamăgesc...
Sper, totuși, să nu treacă în următorii 30 de ani...ar fi degeaba...

19.04.2012

21 comments:

  1. tot ceea ce faci are un scop si un rost, chiar daca uneori acestea nu se intrevad. eu cred ca suferinta va trece. nu trebuie sa-i permiti sa-si faca loc in sufletul tau.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Probabil ca da, va trece...nu se intrevede insa nimic...
      Nu i-am permis eu sa se instaleze...a intrat cu forta.
      Alex, multumesc pentru vorbele bune :)
      Sa ai o zi placuta!

      Delete
  2. Cata tristete degaja articolul asta!!! Elly,nu ai un locsor si pentru mine in blogroll-ul tau?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Pai...sunt trista...de aceea a iesit asa...
      Ba da. Cu mare placere :)
      Sa ai o zi frumoasa. Si vesela!

      Delete
  3. Uf...
    Sora mea mai mare ar fi sărbătorit pe 15 aprilie ziua de naştere...
    De un an s-a contopit cu florile care îi plăceau aşa de mult...
    Tot o boală nemiloasă a îngropat-o în flori... Nu o văzusem de mult, cei din jur mi-au zis "să îi spui că arată bine, să nu o faci să plângă"...
    Când ne-am privit, am izbucnit amândoi în lacrimi...
    Dumnezeu să îi odihnească pe cei mutaţi dincolo...
    Condoleanţe...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Condoleante si tie...chiar daca sunt cam intarziate.
      Asa este...uneori minciuna e necesara...dar numai in cazuri din acestea, pentru a-i proteja pe cei dragi...
      Multumesc. Le voi purta cu mine acolo :)
      Sa ai o zi buna!

      Delete
  4. Replies
    1. Da...
      Multumesc pentru vizita :) Chiar esti "mutulica"...:)
      O zi faina sa ai!

      Delete
  5. Replies
    1. Multumesc. Le voi purta cu mine...acolo.
      Sa ai o zi buna! Si plina de bucurii. :)

      Delete
  6. Of... esti a 3a persoana pe care o aud ca a avut parte de niste sarbatori ... cam indoliate :( Imi pare rau de unchiul tau, Dumnezeu sa il ierte. Cat despre tine... :-< Nu ar trebui sa tii doar pentru tine durerile si deziluzii tale. Este bine ca ai scris ceva pe blog, dar nu cred ca este suficient.

    Cred ca ai nevoie de un umar pe care sa 'plangi', o persoana careia sa ii destainui toate simtirile tale, nu-i bine ca disimulezi in fata tuturor. Da, nu toata lumea trebuie sa stie cum esti, dar cateva persoane de suflet da. Asa cum ai scris si tu... iti revii, decazi in scurt timp si nu stiu cat mai poti fluctua asa. O sa te sece de energie.

    Eu trec printr-o stare asemanatoare, caut sa ma destainui prietenelor, dar cred ca am facut atat de mult lucrul asta, ca acum parca nu mai gasesc cuvinte si nici energie ca sa reiau vechea poveste. Sper ca in curand sa apara in viata mea o noua poveste, una mai frumoasa, placuta de impartasit cu ceilalti. La fel si la tine.

    Despre sinucidere, cred ca este un gest las... Altfel cum mai protestezi daca tu fizic nu mai esti printre ceilalti??? E un abandon si un gest de egoism totodata... Te gandesti ca tie iti este mai usor asa, sa renunti la lupta, dar cei care raman in urma ta cum vor face situatiei in care i-ai pus fara preaviz???

    Eu, una, m-am saturat de starea asta, acum sunt bine, in doua secunde sunt praf. La mine provine de la o deceptie in dragoste, dar cred ca trebuie sa astept ca respectiva chestie care ma framanta sa se consume, sa expire si apoi imi voi putea deschide sufletul ca sa las lucrurile frumoase sa intre.

    Asa si la tine, sper sa fii deschisa si sa lasi sa intre in viata si lucruri frumoase, sper sa ai ochi sa le vezi, sa le remarci... Ia minte de la vorba lui O. Paler... azi crezi ca nu mai poti, dar viata si timpul o sa iti demonstreze ca POTI!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Imi ajunge sa scriu pe blog... Adica nu pot mai mult. Nu pot sa ii indurerez pe ai mei cu drama mea.
      Nu as putea sa ma destainui cuiva pe care apoi sa-l vad zilnic sau aproape, cineva care din timp in timp sa ma intrebe cum imi mai este...s.a.m.d....
      Aici imi spun starea cand o am...daca cineva ma citeste e bine...daca ii pare rau si spune o vorba buna e la fel de bine. Daca ma mustra...e tot bine :) Intelegi? Nu vorbeam despre sinucidere ca alternativa pentru mine. Nici pe departe! Ma refeream la faptul ca multi dintre cei in situatii foarte grave (depresii, de regula) nu ar gasi ajutor la cei din jur, mai ales daca tin in ei necazul lor. Cei din jur nu pot face nimic cata vreme nu au idee despre ce e vorba.
      Cat despre sinucidere, asa ca act in sine...tot inclin sa cred ca iti trebuie si un mare curaj pentru asta. Poate ca-i imbinat cu un soi de lasitate...dar iti trebuie mult curaj totusi.
      Am o viata...mai mult pe blog ...si cea pe care o disimulez... deci un fel de viata dubla...care poate parea ciudata pentru multi si nesanataosa. Asa as fi crezut si eu inainte de... acum vad cu alti ochi...
      Multumesc mult pentru vorbele bune.
      Sper macar ca la tine sa fie bine....curand :)
      O seara frumoasa!

      Delete
  7. Imi pare tare rau pt pierderea voastra, pt suferinta ta...Condoleante!
    Imi pun speranta ca Cineva o sa va ocroteasca si o sa va stearga lacrimile de pe chipuri!
    Sa nu te lasi! :x

    ReplyDelete
    Replies
    1. Au fost multe comm-uri pe blog la atatea articole...si aici n-am reusit a ajunge..
      Mama a suferit enorm...si sufera. Desigur ca si eu...dar nu-i la fel...eu am incercat sa o sustin. Multumesc pentru condoleante si pentru imbarbatare.

      Delete
  8. Replies
    1. Multumesc. O vorba buna...stii ce mult face? :)
      Imi cer mii de scuze ca n-am ajuns sa raspund la comentariu...

      Delete
  9. Imi pare rau de pierderea ta, Elly!
    Dar starea ta interioara, chiar daca e clar influentata de tristul eveniment, isi are radacinile in alta parte. Un bun psiholog te-ar putea ajuta, cred... Sau un prieten, sau un duhovnic. Nu le duce singura, poverile, e pacat.
    Poate ca o masura inconstienta de protectie, eu nu traiesc niciodata, nici fericirea, nici durerea, in chiar momentul producerii lor, ci ceva mai tarziu, disipat in timp. Adesea (in cazurile fericite) chiar as fi vrut sa fiu ca altii, suta la suta prezenta, expansiva, luminand ca o torta. N-am putut...
    Anul trecut mi-au murit bunica (cea care m-0a crescut), fratele ei si alte doua rude, ceva mai indepartate, dar care pentru primii doi au fost legaturi importante. Patru suflete deodata, intr-un singur an. Abia acum incep sa cristalizez sensul, dupa un an, sa inteleg. In ziua inmormantarii bunicii, o priveam detasata... Ea nu era ea, eu nu eram eu, ci altcineva, care facea si zicea ceea ce trebuia.
    Te imbratisez, putere multa sa ai!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu, starea mea e urmare a unei probleme personale. Daca urmaresti doar putin pe blog...vei gasi toate raspunsurile. Mai mult decat as putea eu povesti aici...
      Eu traiesc nefericirea intr-un mod foarte acut...din pacate. Asa am fost mereu. Nu pot fi altfel, oricat mi-as dori.
      Imi pare tare rau ca ai avut atatea pierderi dintre cei dragi intr-un singur an.
      Si eu am pierdut totul intr-un an...tot. Nu pot spune mai mult.
      Multumesc pentru cuvintele frumoase. Fac mult. :)

      Delete
  10. Replies
    1. Multumesc pentru acest zambet. Am nevoie :)

      Delete
  11. minte omul ptr ca-i necesar? sau pentru ca face parte din firea sa umana

    ReplyDelete