Wednesday, November 7, 2012

Șotronul


[3. Prima înfrângere sau distilarea prin ridicarea frunţii]

Copil cuminte si considerata de catre unii chiar tocilară, am ajuns in clasa a șaptea. Din apucaturile mele baietesti nu mai ramasese mare lucru decat curajul raspunderii si placerea de a ma juca anumite lucruri cu pasiune. Putine, e drept.

Fiindca nu am fost chiar un copil obișnuit, printre putinele jocuri ale copilariei mele a fost șotronul. Ma refer la jocuri care mi-au placut. Nici nu-i prea ziceam șotron, desi știam ca, oficial,  asa i se spunea. Noi spuneam ca „jucăm clasă”.  De regulă din aceea cu opt căsuțe. Si jucam clasă cu o piatră mare, sănătoasă, de granit, din care se aflau pe vremea aceea in pavajul strazilor. Mai ieseau pietre din pavaje si eram extrem de fericite cand cate una dintre noi sau vreun frate de-al nostru gasea o asemenea piatra. Era ideală. 

Dar nu despre jocul respectiv as vrea sa povestesc ci despre altceva.

Ajunsesem deci in clasa a șaptea si era ultimul trimestru. Faceam ore dupa-amiaza. Încinsesem un joc (clasă) in pauza mare si urma ora de geografie. Era cam spre sfarsit de trimestru. Cand ne-am intors in sala de clasă din pauză, dupa vreo 4-5 minute a venit zvonul ca profesoara de geografie nu mai ajunge la ora. 

N-am stat prea mult sa ne gandim, am fugit afara, baietii la un fotbal, fetele la o clasă.  Si ne-am pierdut in jocurile respective. Asa ca peste vreo 20-25 de minute am înlemnit cand profesoara noastra de geografie a aparut, foc si para, in curtea scolii si ne-a zburatacit ca pe puii de gaina. In sala de clasă, bineinteles! Eu eram rusinată, stiam ca trebuia sa asteptam in clasa, cuminti, sau macar sa stam acolo. 

Furioasa, profesoara a inceput sa ne asculte. M-a ascultat si pe mine. Probabil fiindca de mine fusese cea mai dezamagita. Eram sefa clasei si nu se facea, trebuia sa dau exemplu. Unul pozitiv. A avut o alta surpriza neplacuta. Nu eram chiar pregatită, am mai incurcat cate ceva. Adevarul era ca aveam note si invatasem cam superficial. Neagră de suparare, mi-a trantit un 7. In afara de cate un foarte rar 9, niciodata nu mai luasem o asemenea nota. Stiu ca meritam un opt insa s-a adaugat si amendarea atitudinii gresite. 

Am perceput acel 7 ca pe cea mai mare înfrangere a mea ca elev. Nu din vina profesoarei ci din propria mea vină.
Trebuie sa spun ca nu am avut nimic a reproșa profesoarei. Și-a facut datoria de padagog dandu-ne si dandu-mi o lectie extraordinara al carei mesaj eu l-am inteles. L-am inteles perfect.
Din acea clipă, pentru mine a juca clasă (șotron) a devenit ceva prohibit. Eu insami mi-am interzis a mai juca vreodata. Nici n-as mai fi putut. A trebuit să fac asta ca sa mă autopedepsesc. Altfel simțeam că nu mai puteam ține fruntea sus.




6 comments:

  1. Acum,ca matur,altfel vad lucrurile.Cati n-am facut asa,cati copii stau cuminti in clase,doar esti copil,te joci.Profesoara,si ea cam severa,cred.Iar in ziua de azi,nici nu stiu cati copii s-ar simti ca tine,sau cati profesori mai sunt asa severi,la elevii pe care-i au, sau poate ma insel.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Pe vremea aceea nu prea faceam ce fac copiii de azi. Respectam profesorii dar si ei stiau sa se faca respectati. Azi mai sunt putine astfel de cadre didactice. S-a schimbat sistemul...s-a schimbat si atitudinea oamenilor. De ambele parti.
      Dar mie mi-a prins bine acea lectie.

      Delete
  2. Da, ferice de noi, cei care am mai primit asemenea lecții câteodată. Astea ne-au modelat caracterul, personalitatea...
    Iată aici două întâmplări de acest gen: http://www.lecturirecenzate.ro/2012/10/04/ziua-mondiala-a-profesorilor/

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, Zina, am citit. Am si comentat. Aceste lectii sunt bune. Insa, ma intreb cati copii le inteleg? Ma gandeam. Oare isi mai aminteste vreunul dintre colegii mei de aceasta intamplare? As crede ca nu...

      Delete
  3. Cred ca ai pornit in viata putin gresit. Ai fost prea severa cu propria ta persoana, iar asta te-a facut ceea ce esti astazi. O femeie frumoasa, inteligenta si peste masura de trista. Invata sa te iubesti, sa te bucuri de tine si de viata pe care o ai!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu cred. Povestea e ca asa am fost mereu, sunt prea lucida...de aici, vorba lui C. Petrescu, drama. Iar de iubit...Ma iubesc, ma pretuiesc. Mult prea mult. De aceea nu as face multe lucruri pe care le consider nedemne de mine.
      Am gandit intotdeauna ca un om mare. Ghinionul meu.
      Tristetea mea e de ultima ora, ca sa zic asa. Eram mult mai vesela. Dupa iadul sufletesc in care m-am gasit...as vrea sa vad si eu din 100 cati ar mai avea mintea intreaga...si nu exagerez cu nimic. Dar nici nu pot spune mai mult...Asa ca, avand in vedere circumstantele, sunt foarte bine. Si voi fi mai bine.

      Delete