Nu mai era prea mult. Se apropia vacanța de iarnă. Zilele erau tot mai geroase. Anul acela ninsese relativ devreme. Deja zapada acoperea totul cu frumusețea ei rece, distantă, strălucitoare. Seara era o minunăție. În lumina becurilor electrice peisajul părea feeric, ca-n basme. Îi amintea de Crăiasa Zăpezilor...care îi plăcea. Dar îi plăcea și Mica sirenă, cu drama ei. La fel însă, îi plăceau și poveștile pline de umor fin și ironie ale danezului. Pentru ea, iarna era anotimpul lui Andersen...
Se întorcea de la cumpărături. Deși era doar puțin peste ora cinci, era deja întuneric și de n-ar fi fost zăpada sclipitoare, din milioanele de cristale perfecte de zahăr alb, care de abia se cernusera cu dărnicie peste oraș cu doar o zi mai înainte...totul ar fi fost mult mai întunecat. Și mai trist.
Pașii îi scârțâiau pe zăpadă în seara liniștită și rece de decembrie. La vreo douăzeci de metri în față se zărea o pereche, o familie destul de tânără de pe stradă. La un pas greșit, femeia a alunecat, căzând pe spate. Hohotele vesele de râs
