https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/u%C8%99%C4%83
Uneori parcă mă încearcă o teamă de el... Nu de el ca întreg ci de acea parte...doar de mine știută. E o teamă la nivel subliminál, care simt cum mă paralizează ușor, mă înmoaie, îmi curentează voința. Doar la gândul de a intra "acolo".
Ușa spre "acolo" e ca o poartă stelară...ca o gaură de vierme...ca un tunel al timpului...
Tentația există permanent. E insistentă. La o presiune joasă, continuu...
Tocmai pentru că vreau să-mi dovedesc că nu mă mai tulbură nimic, că fantomele acelea nu pot să-mi facă niciun rău, din timp în timp, intru... E de ajuns să ating acea parte...poarta mea stelară și să pătrund prin ea.
Cafeniul ei roșcat mat e o nuanță cuminte, de păr de Alsacia. Care, atunci când am ales-o, nici nu bănuiam că va deveni ce-a devenit: parte din viața mea, din vis-coșmarul meu.
Adesea îmi înving gândul, ușoara stare de neliniște și intru... Privesc...Totul e aici...acolo...nici nu contează. Este așa cum era. Și cum va fi. În nemișcare...
