Să vrei să pari a fi doct...să reproduci, cu aproximativă exactitate întregi citate din scriitori celebri sau ziceri "deștepte" ale unor filosofi adevărați sau filosofi populari, propulsați de mass media ca repere culturale...
Să vrei să fii amuzant cu tot dinadinsul, spunând bancuri, cu tentă mai mult sau mai puțin sexuală (obligatoriu!), însoțindu-le cu zâmbete grețoase, unsuroase și inflexiuni ale vocii care să indice că sunt "din acelea"...dar fără să fii un personaj cu prea mult umor...
Să vrei să pari atotștiutor, relatând, sigur pe tine, diverse întâmplări, (cu morală, desigur!) pe care se zice că le-ai trăit sau le-ai auzit din sursă directă...
Să îți dorești ca aceia care te ascultă să fie numai ochi și urechi, să lase totul în momentul când te produci...pentru asta neprecupețind niciun efort adică: să te uiți la respectivele "victime" fixându-le insistent cu privirea, încercând să le antrenezi în povestire, discuție...ridicând vocea ușor, cu o jumătate de ton, când simți că interesul victimelor pare a scădea...
Să îți dorești ca toate cele ce le debitezi să fie înregistrate de către audiență...și, dacă se poate apreciate cu glas tare...
Să-ți dorești să fii ascultat fără crâcnire, fără să încerci măcar să admiți că ești om și supus greșelii...
În plus, să faci ca toate visele când altul greșește...
Să-ți dorești toate astea și să nu realizezi că ești totuși enervant...
Sa nu înțelegi că nu devii mai cult dacă îi asasinezi pe oameni cu citate...
Să nu îți dai seama că nu pare a te da umorul afară din casă spunând glume cam răsuflate și (cam) arhicunoscute, la care doar pentru că sunt într-o anume postură oamenii se simt obligați să zâmbească măcar, dacă nu chiar să râdă de-a binelea.
Să nu pricepi că nu pari mai înțelept și cu școala vieții dacă povestești până la a deveni agasant câteva întâmplări de care cei din jur sunt deja plictisiți și chiar cunosc finalul mai bine decât tine...
Să nu cunoști faptul că în eroare poate oricine cădea...
Ei, bine, astea toate nu i s-ar fi întâmplat cuiva dacă, într-o bună zi, n-ar fi ajuns șef. Oare un șef, nu-și dă seama că nu pare mai "șef" dacă are aceste metehne ori le-a împrumutat de la un alt șef...pe care l-a admirat sau îl admiră în taină?
Da, dacă încă nu s-a înțeles despre ce bat eu aici câmpii cu grație...apoi, trebuie să știți că despre șeful român vorbesc. În România, noțiune aproape sinonimă cu aceea de bărbat perfect.
Cred că șeful român e o specie aparte. Din nefericire, cu mici excepții, sunt croiți după același calapod. După experiența mea în materie de șefi, presupun că ajunge șef cineva care poate "interpreta" acest rol. Altfel nu s-ar încadra în tipar.
Trebuie să mai spun că indiferent de stă în același birou cu subordonații sau doar face, din când în când, incursiuni în biroul subordonaților, ca să le arate că e totuși, unul de-al lor și trudesc și compătimesc împreună pe aceeași tarla... chiar de e șeful șefilor, adică un manager...dacă are aceste cusururi...ca subordonat, ca să supraviețuiești, e aproape obligatoriu să faci câteva chestii mărunte:
- cumpără-ți niște dopuri pentru urechi!
- confecționează-ți un zâmbet ușor amabil pe chip și croiește-ți o privire vag idioată și mereu uimită de minunățiile pe care numai de la "șeful" le poți afla!
- adaptează-te!
Că de scăpat...nu vei scăpa. Decât prin plecarea în alt loc...unde s-ar putea să dai peste ceva asemănător...ori posibil mai rău.
P.S. - Terminând de scris articolul, mi-am amintit ca Alexandru Andrieș a făcut, cu ceva vreme în urmă, o dedicație "șefului". Se potrivește...
