Am rătăcit pe jos mai mulţi kilometri...până am obosit. Ăsta a fost şi scopul... să obosesc, să mă abandonez unei bănci mai retrase...nici la umbră, dar nici la soare...să nu mă tulbure nimeni...
Îmi doresc...Doamne, nu ştii cum îmi doresc să suni...şi nu se întâmplă.
Câteva clipe în urmă am avut chiar impresia, prostească de altfel, că s-a iluminat ecranul telefonului...şi-am sperat că suni... M-am dezumflat instantaneu când am realizat că era doar reflectarea unei raze de soare...nimic mai mult...
În clipa asta, m-aş multumi şi cu un simplu SMS...din acelea zgârcite în cuvinte dar atât de precise şi de sugestive, ca toate SMS-urile de la tine...
Nu mă pot concentra la nimic, nu pot gândi la altceva decât la tine. Mă ard...mă ustură creierii...par să nu mai aibă spaţiu suficient acolo...în bietul meu cap chinuit...
Eşuată pe bancă, în aşteptarea a ceva...orice, numai să fie de la tine...imaginez scenarii. Care mai de care mai iluzorii. Şi care, absolut toate, te au în prim-plan... La fel cum în viaţa mea eşti (ai fost) actorul principal de aproape un an şi jumătate...
Ce calde sunt razele soarelui!... simt cum mă ating...mă mângâie... Căldura lor blânda funcţionează ca o maşinărie a timpului...
...Ziua aceea de iarnă, de ianuarie...oricât timp ar trece, n-am s-o pot uita. Când ne-am privit...când te-am privit...
Veneam din lumi complet diferite: eu din lumea mea de cărţi, de filme, muzică, delicată şi naivă... Tu...din lumea ta dură, uneori brutală...sportul aşa este, dar până atunci nu inţelesesem... Totul ne despărţea... legătura noastră părea imposibilă...
Cu ochi curioşi, te-am măsurat din cap pana în tălpi şi invers...de câteva ori...Prima dată drept, cinstit, apoi puţin mai pe furiş...căci n-aş fi vrut să crezi, că din prima clipă, sunt atât de impresionată...cum chiar eram...
Zâmbetul tău...doar el a fost vinovat. Şi vocea...calmă, egală...leneşă...ca şi ochii, cu pleoapele pe jumătate lăsate...ca de
