In anul 1449 (1 ianuarie) vede lumina zilei, in poate cea mai de vaza familie din Firenze (Florenta), familia Medici, un baiat, Lorenzo.
Lorenzo de Medici
Familia Medici, proprietara a bancii Medici, cu filiale in toata Europa, cunoaste imbogatirea din comertul cu materiale textile. Familia se bucura de relatii importante cu lumea politica a vremii si cu Vaticanul, care-i sprijina ascensiunea.
Micul Lorenzo a fost educat in profund spirit umanist, studiind latina si autorii clasici, fara a se lasa deoparte importanta unei dezvoltari fizice armonioase, studiind arta calariei si a vanatorii.
Datorita familiei Medici si a altor familii foarte bogate si influente, in nordul Italiei (Firenze, Milan, Venezia, Genoa, Roma) cultura si economia cunosc o dezvoltare fara precedent. Aceasta epoca va capata numele de Renastere.
Inca de la varsta de 15 ani, tanarul Lorenzo va primi diverse misiuni diplomatice. Rolul sau va deveni deplin la varsta de 20 de ani, cand tatal sau trece prematur in nefiinta.
Lorenzo de Medici, ca politician si conducator al Republicii Florentine devine cea mai proeminenta figura a Renasterii italiene timpurii. Si-a dedicat intreaga viata propasirii artelor, culturii, iar moartea sa, la 9 aprilie1492, inseamna sfarsitul epocii de aur a Florentei.
Michelangelo Buonarroti
Pentru toate meritele sale, Lorenzo de Medici a fost supranumit Magnificul (Il Magnifico).
Unul dintre cei mai importanti artisti ai Renasterii, Michelangelo Buonarroti, (1475-1564) este trimis de copil in atelierul lui D. Ghirlandaio, unde va studia sculptura, apoi, vazandu-i primele lucrari, care l-au impresionat profund, Lorenzo de Medici il invita in casa sa. Acolo, Michelangelo isi va desavarsi educatia si va crea primele sale opere de o forta si frumusete inegalabile.
Michelangelo a fost sculptor, pictor, arhitect si poet.
Dupa moartea patronului sau, Lorenzo Magnificul, Michelangelo pleaca la Bologna apoi la Roma, unde-si continua prodigioasa activitate pana la venerabila varsta de aproape 90 de ani.
O parte din lucrarile lui Michelangelo pot fi admirate in clipul de mai jos:
Life in Pictures este
o provocare adresata tuturor. Tema se intinde pe trei ramuri :
fotografie, muzica si poezie.
Totul a pornit de aici, de la Costin Comba.
HAPPY WEEKEND! - Ediţia a 3-aeste gata de start! Deci, dacă este weekend, este
Şofer de România
“In timp ce ma deplasam cu autoturismul proprietate personala pe DN1 in directia Otopeni, un avion mi-a taiat calea, prin aer. Nu cred ca circula regulamentar, intrucat era foarte aproape de sol. Atunci fiul meu a tipat, si normal, pentru ca era disperat, el are doar 9 ani, si eu am accelerat ca sa evit avionul si am intrat in masina din fata mea care era condusa de o femeie. Sa stiti ca femeia m-a si injurat…”
"Conduceam masina de 40 de ani cand am adormit la volan si am avut un accident".
"Am vazut cum autoturismul din fata mea a lovit pietonul, dar pietonul s-a ridicat si atunci l-am lovit si eu . Nu credeam ca se va mai ridica."
*** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
La doctor
Ardeleanul se duce la doctor deoarece tusea foarte tare. Doctorul il consulta si il intreaba cu o voce grava:
- Fumati? Dupa cateva momente de ezitare, ardeleanul raspunde:
- Mai bine as bea ceva.
- Doctore, ce sa iau cand ma dor picioarele?
- Autobuzul.
Un anunt in cabinetul unui doctor:
“Nu beau bomboane si flori”.
*** *** *** *** *** *** *** *** *** ***
Nu uitaţi! La sfârşitul postării voastre faceţi trimitere către această pagină, specificând:
Nu e un fapt nou ca de multe ori ma uit la mine ca si cand as fi intr-un film...
Nu stiu cum de reusesc sa ma detasez asa de mine insami...Si pentru mine e un mare mister.
Ma surprind cum ma uit la mine, uimita si eu in orice clipa, vazandu-ma cum vorbesc, cum zambesc sau incerc sa rad, in ultima vreme e drept, de multe ori cam fals... Ma privesc cum incerc sa glumesc, desi n-am chef, si culmea e ca-mi si iese! adica mai am umor (habar n-am de unde!).... Ma uit cum gesticulez...desi sunt mai mult decat zagarcita din punctul asta de vedere... Ca un defect profesional, mama mea intotdeauna a gesticulat prea mult. Mi s-a parut ceva exagerat si mereu, copil fiind, reuseam sa ma controlez...astfel ca a gesticula excesiv mi-e strain...
Deci ma uit...si iar ma uit...curioasa si eu ce-o sa fac in secunda imediat urmatoare...aflata fiind in fata celor cu care interactionez. E o surpiza continua...mai ales cand realizez ca-mi scriu singura replicile...din mers...
Sunt atat de imprevizibila...ca nici eu nu stiu cum naiba reusesc sa fiu coerenta.
Ma credeti ca acum cateva minute habar n-aveam ce voi scrie aici?
Acum iata: ma privesc, cu un zambet ciudat, ironic...cum tastez textul asta la laptop...Imi urmaresc orice mica miscare...o descompun in zeci de alte micro-miscari...care se succed rapid...dar le vad pe toate...le inregistrez fara gres pe toate...si apoi, instantaneu le unesc, intr-o succesiune perfecta...ca-ntr-un film pe pelicula...Curios de tot...aud chiar si sunetul aparatului de redare..al proiectorului...Iubesc, ador sunetul acela...
Da, oricat ar parea de ciudat, imi privesc viata ca pe un film... Sa nu credeti ca e ceva de data recenta...
Nu...asta fac de mult....inca din copilarie.
Inca de cand am inteles instinctiv ce inseamna "film"...De atunci fac si refac filme cu mine...uneori in chip de diverse personaje. Obligatoriu celebre...
Am vazut tarziu "Alba ca Zapada" al lui Walt Disney, poate pe la 11-12 ani... Veti gandi, cel mai probabil, ca am
reeditat/trait o frumoasa poveste ca Alba ca Zapada. Wrong! Alba ca Zapada era fada, copilaroasa... asa ca am "jucat-o" o vreme pe imparateasa, pe mama vitrega. O
scena din filmul acela e fantastica, facea sa mi se faca pielea ca de
gaina. Scena in care imparateasa se preschimba din femeia frumoasa in
baba hada... atunci cand bea acea licoare vrajita... M-a fascinat, contrariat si chiar inspaimantat acea scena... Cum ma uimesc si-n aceeasi masura ma ingrozesc cei ce se
drogheaza cu heroina...desi ei stiu ca se vor transforma in baba cea
hada... Ori poate ca ei nu stiu?!?
Dupa ce-am vazut "Gone of the Wind" am fost o buna vreme Vivien Leigh/Scarlett O'Hara. Si desi la momentul acela parca-mi doream, nu semanam deloc fizic cu ea ... doar la felul de-a ma indragosti aiurea semanam...simteam asta, inca de atunci. Nu intelegeam cum putea sa fie Scarlett indragostita orbeste de Leslie Howard/Ashley...care-mi parea atat de nepotrivit, chiar urat... Consideram fixatia lui Scarlett pentru Ashley ca fiind o gluma buna si proasta simultan....Asa ca, in "Pe aripile vantului" al meu, ma indragosteam eu de Clark Gable...daca Scarlett a lui Vivien Leigh parea a avea alta treaba...
Apoi, intr-o buna zi am vazut "Anna Karenina"... Nu e greu de ghicit ca am fost ea... Natural, fara a ma forta...pentru ca ma atragea, ma intriga povestea unei femei care, cu vreo suta de ani in urma indraznea sa isi traiasca sentimentele, intr-o societate bazata doar pe putere si privilegii. Ar fi fost si greu sa nu ma atraga povestea, caci am vazut filmul ideal ca distributie, cel din 1997, cu un Vronsky/Sean Bean indraznet si aratos, ce parea indragostit nebuneste si cu o Anna/Sophie Marceau, gracila, uimitoare, si care are momente in care nici nu trebuie sa vorbeasca, mimica si gesturile delicate spunand totul. Si care-si traieste pe ecran cu o intensitate remarcabila drama. Am vrut sa fiu Anna, am fost Anna in filmul meu...fara a o judeca vreo secunda pentru hotararea ei de a sfarsi sub acel tren. Nici nu era greu sa fiu Anna...caci pe Sean Bean l-am pastrat in distributie...
M-a mai marcat un personaj. L-am lasat pentru final pentru ca eu chiar sunt acel personaj... Povestea mea proprie seamana pana la identificare aproape cu povestea ei. Am trait si traiesc exact acel gen de iubire oarba, care nu pune prea multe intrebari, care se sacrifica pana la a uita de propria persoana. Iubire care raneste perpetuu si care ramane vie in ciuda tuturor acestor neajunsuri... Daca inca nu v-ati dat seama, sunt Eva. Eva fiului risipitor al lui Radu Tudoran. Am descoperit intamplator acest roman, undeva, prin adolescenta... caci intotdeauna am citit literatura instinctual...nu urmand vreo "lista"...nu bifand lecturi obligatorii... ori recomandari...
Sunt Eva pentru ca am structura aceea, port in mine acea "gena". Asa sunt construita. Sa iubesc fara a gandi daca merita sau nu. Ci doar pentru ca asa simt...pentru ca nu pot iubi decat fara limite, uitand complet de mine... traind doar pentru celalalt... Si am "trait" acest personaj in imaginatie pana s-a concretizat...a devenit real...
Dupa cum se vede...am "jucat" si am "trait" visele, vietile unor eroine tragice.
De ce oare? Nu as sti sa spun exact. Poate pentru ca ma identific, in multe privinte, cu personajele respective... Sunt prin natura mea predispusa la tragism...la drama. Pentru ca sunt nascuta pentru iubire, iubirea nefericita, care e tragica...intotdeauna. Poate pentru ca am fost sortita unei astfel de iubiri... Si pentru ca eu cred foarte mult in iubire. Si mai deloc in happy ending.
Ca sa-l parafrazez pe Tolstoi, am sa inchei spunand ca: Toate fericirile seamana intre ele, fiecare nefericire este insa nefericita in felul ei, unic.
Am parte din plin de o poveste unica... Pe care am intentia s-o scriu candva...sa devin cronicar al vietii mele...
Cateva fragmente din "Anna Karenina" (1997) :
Articol participant la concursul Blog Power, editia a 16-a, tema "Eroul principal al filmului/romanului meu. Cine as fi, ce as face, care sunt motivele pentru care as fi astfel?"fiind propusă de Psi, castigatoarea editiei precedente .
Trec din nou printr-o perioadă cu o serie de zile gri, obositoare
până la extenuare, fără sare și piper.
Și în care
absolut nimic nu mă determină să trăiesc ci doar să îmi fac datoria.
La job îmi
fac datoria pentru că asta intră în fișa postului iar acasă doar pentru că
trebuie, pentru că nu trăiesc singură.
De luni
întregi observ, cu cea mai cumplită indiferență, cum viața trece pe lângă
mine, fără să mă atingă. Ma invită să-i țin companie dar o refuz. Cu
obstinație. Mă simt bine singură... tot mai singură.
În
ultimele zile însă am senzația că aș fi topită, fluidă, de
parcă m-aș prelinge, dar nu doar într-o singură direcție ci în toate
direcțiile, fără discernământ și nimic, dar absolut nimic, nu mă motivează
să mă coagulez. Ca să mă "adun", să simt că sunt și eu prezentă
pe-aici, prin viața mea.
Sunt
momente când cred că ar fi parcă nevoie să fiu plătită. Să fiu angajată
să merg la "trăit propria viață" așa, ca la un job full-time,
24/24. Da. Plătită să-mi trăiesc viața. Ca să fiu OBLIGATĂ să o trăiesc.
Pentru că
altfel, în fiecare secundă, am o dorință ciudată și nesăbuită să dezertez, să
mă abandonez tristeții, pasivității, neimplicării, absenței surâsului și să dispar undeva, în neștiut, în neant...
