
Pe
de-o parte ar fi o stare de euforie intensă de o oarecare durată, pe de
altă parte doar o simplă stare de bine.
Dintre toți gânditorii care
s-au aplecat asupra acestei probleme, Socrate considera că fericirea în
viață nu înseamnă neapărat a trăi la infinit emoții pozitive, de fapt
nici măcar nu credea că viața fericită înseamnă un astfel de șir de
emoții. În opinia lui, fericirea în viață însemna a trăi conform cu etica. O gândire de foarte mult bun simț, aș zice.
Atunci
de unde ideea fixă, obsesivă a fericirii continue și
pentru toți, pe care încearcă să ne-o inoculeze societatea contemporană?