Ecou șoptit

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/07/ecou-soptit.html

Din noaptea aproape neagră răzbesc până la mine câteva zgomote de departe, de foarte departe și flash-uri mai mult presupuse. Nu cred că va fi ceva. Prea lungă așteptarea. După asemenea așteptare nu mai speri nimic.

Privesc afară pe fereastra larg deschisă. Zgomotele par că au plecat deja și liniștea vine spre mine ca o șoaptă mută din toate părțile. E doar o simplă noapte neagră. Deocamdată nimic altceva. Liniștea mormântală mi-a dat deodată senzația că aud șoapte...șoaptele tăcerii. Sunând straniu. Atât de straniu că au părut pentru o fracțiune de secundă că sunt reale. Am tresărit, am ascultat, am insistat. Nimic. Dar pentru acea farâmă de clipă am crezut că e ceva în neregulă cu mine. Că aud ceva ce nu există. Am aprins lumina și din nou am ciulit urechile. Nu, nu eram nebună și instanataneu am zâmbit. Ceva se auzea, era real. Din depărtări necunoscute venea zvon de lacrimi ale cerului. Acum știam ce auzisem. Fantasmele picăturilor căzute în vecinătăți își trimiteau ecoul șoptit, ca într-un vis tulburat, neobișnuit.

Fără niciun fel de avertisment, fără vreun semnal luminos, se aude explozia unui sunet imediat dispersat în noapte. Apoi
întunericul capătă instantaneu culoarea fulgerului, un roz-gălbui difuz, ca și linia orizontului mai mult ghicită, către apus.

Tabla acoperișului dădu prima de știre. O rafală rară și mult așteptată coborî grabită. Însă timid, cu teamă, de parcă noi, oamenii, sătui de îndelunga așteptare, aveam la îndemână o nuia, s-o certăm bine pentru prea marea întârziere.  Cele câteva picături căzute pe tabla însetată, înca încălzită a acoperișului, cred că s-au și evaporat în chiar clipa căderii. N-am nici cea mai mică îndoială că așa este. Liniște? Au încetat? mă intreb dezamăgită. Toată casa doarme. La unii dintre vecinii de peste drum e o lumină aprinsă. Uite că mai e careva fără somn la ora asta târzie, ca și mine!

Am ieșit afară, în fața casei. Încurajate parcă, picăturile par să îndrăzneasca mai mult, vin deodată mai dese. Micile sunete individuale de abia auzite, de mai înainte, se adună într-unul mai mare, unul singur, ca-ntr-un cor madrigal. Un sunet coerent, atât de plăcut auzului. Fulgerele și micile tunete sunt puțin mai dese acum, acompaniază corul picăturilor și mă încântă. Nu credeam să-mi placă atât de mult să aud cântecul ploii. Nu mă omor, în general, după ploaie, după manifestările ei, însă acum mi-e tare dragă. Ceea ce nu cred că se întâmplă cu micul meu pechinez care știu sigur că și-a ascuns micul trup tremurând prin unul dintre cele câteva unghere preferate. Să nu vadă, să nu audă. 

Sunt singura care bântuie ca o fantomă întreaga casă.

Wow, un tunet mai sănătos sparge întunericul cerului. Până și "muzica" lui sună divin. Totuși, observ că aproape nimic nu mișcă. Am deschis toate ferestrele casei, mai puțin una, am îndepărtat și toate perdelele ca să intre aer răcoros și proaspăt. Aerul pare curat, răcoros, dar numai în momentul când stau efectiv în cadrul ferestrei. În rest...nemișcare totală. Nicio adiere nu se simte. Plouă dar plouă ciudat. Fără o adiere, cu rare fulgere printre tunete răzlețe. Privind acele ceasornicului de perete realizez că ploaia se dă în spectacol de mai mult de-un sfert de oră. Am simțit, în sfârșit, o prima adiere. Abia acum. Sper să țină cât mai mult. Era nevoie.

Am sperat la prea mult. Corul cantă tot mai slab. De parcă celor din care e format le-au obosit brusc vocile și așa firave. Bubuiturile sunt și ele tot mai slabe și parcă mai rare. Se îndepărtează. Ba nu, s-au răzgândit, se apropie din nou. Grafice ale unor funcții foarte complicate se desenează pentru câte o fracțiune de secundă pe cerul întunecat. Lumina electrica a unui stâlp face și ea o breșă în întunericul nopții. Când și când pare că becul o să se stingă definitiv. Tunetele, acum rărite, au deschis pofta cocoșilor care încep să cânte și ei din stânga ori din dreapta, într-o intrecere clar inegală. Adica ei deja cânta mai tare decât tunetele care s-au potolit de tot. 

Adio ploaie! Atât a fost. Aproape o oră de ploaie ezitantă, doar cât să se racorească puțin pamântul, să se potolească praful. Dimineață, după vreo două-trei ore de la răsăritul soarelui, nu va mai fi nicio urmă din biata ploaie. Unii, cei care au dormit adanc, nici nu vor ști că a fost. 

Ca să mă contrazică, câte-un zgomot îndepărtat se mai burzuluiește...doar așa, ca și un om certăreț, care mai bombăne puțin după cearta tot de el provocată. Din inerție și obișnuință...