Boieru'

http://dragosteoarba.blogspot.com/2016/10/boieru.html

Am trecut alaltăieri pe lângă. Cu bicicleta. Cam fugitiv, e-adevărat. Ca un flash. Suficient, însă, să zăresc casa. Mi-am aruncat ochii în curte. Boieru' nu era pe-acolo. 

...N-avea cum, e plecat de vreo douăzeci și cinci de ani în alt loc, unul liniștit, cu verdeață, locul unde ajungem cu toții, bogați și săraci. Îl știam destul de vag, din copilărie. Mai mult din diverse povestiri din familie. 

"Știți că aveți să-mi dați niște bani!", le amintea, cu dojană aspră în glas, când și când, mamei tatălui meu, adică bunica mea și copiilor săi. Cam de câte ori dădea de vreunul din familia lui taică-meu, îi amintea de datoria aia. Adevărat era, le împrumutase, cu chiu, cu vai, după rugăminți și lacrimi, o sumă de bani la moartea prematură a bunicului patern. Pentru înmormântare. Nu o sumă mare. 

Cu câțiva ani înainte, mai făcuseră o încercare să-i ceară, cu titlu de împrumut, banii de taxă la liceul de comerț, pentru tata. Refuzul brutal făcuse ca sora cea mare a tatălui meu, fată tânără, de vreo optsprezece ani, să fie trimisă cu trenul, în vreme de război, la Galați, la un unchi, frate de-al bunicului. Să ceară bani și, dacă era posibil, și ceva îmbrăcăminte. Peste doi ani, din cauza acelorași greutăți, dublate de intrarea la liceu și a fratelui tatălui meu, bunicii au vândut și văcuța, cam costelivă. 

Cu Boieru' erau rude, altfel n-ar fi îndrăznit să-i ceară ajutorul. Mai îndepărtate, dar rude.  
Este, însă, destul de greu să-ți amintești de rubedeniile cu greutăți când locuiești într-una dintre casele mari, cu arhitectura modernistă Art Deco din centru, case pe care le ridicase prin anii '30, și care semănau izbitor cu construcții din epocă de prin București. 
Difereau doar proporțiile, ceva mai mici, adaptate la dimensiunile orașului de provincie. Oarecum sub altă formă, casele sunt și azi pe-acolo. Boieru' avea case, mai multe, avea și mori prin oraș și comune din împrejurimi, avea moșii și conace. Chiar și mici prăvălii. Așa-l găsise naționalizarea. După '90, pe morile alea s-au încăierat moștenitorii mult și bine. Până ce-a mai rămas doar unul dintre ei, cel care a obținut și casele din centru la retrocedări.

N-avea astâmpăr, Boieru'. Mereu în cap cu o afacere, un negoț, o combinație, cum am zice azi. 
N-avea astâmpăr nici după naționalizare, când rămăsese, oficial, fără mai nimic, doar cu casa bătrânească. Era întreprinzător chiar și în epoca socialistă. Făcea țuică și vin din nu se știa ce. Circula zvonul că din pastile, precum celebrul Ștefănescu. La el era permanent băutură de vânzare deși, acolo, la casa bătrânească, nu mai avea decât o mică vie. Bună ca acoperire. 

Circula legenda că stabilizarea din '47 îl găsise cu o cameră plină cu bani. Poate că era doar o legendă. La fel ca aceea cum că ar fi avut de-a face cu niște afaceri cu bani falși. Stabilizarea și apoi naționalizarea îl readuseseră la matcă, așa cum ziceau, nu fără o oarecare satisfacție răutăcioasă oamenii de prin oraș care niciodată nu pricepuseră cum de făcuse Boieru' o asemenea avere într-un destul de scurt timp. 

Casa bătrânească e o căzătură azi și am aflat că nu mai e aproape nimic acolo, doar zidurile, ca un straniu și învechit decor de teatru și, parțial, acoperișul, prin care plouă. Tot felul de hoți mărunți au furat tot ce era din oțel, din cupru și alte metale, absolut tot ceea ce putea fi vândut la fier vechi. Inclusiv garduri de sârmă.

Boieru' ar mai muri încă o dată să vadă ce s-a ales din averea lui. Iar datoria aceea n-a recuperat-o niciodată. Circumstanțele... au prescris-o.