http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/8%20Martie
Scena de la maternitate, cu tata în salon, spunându-i mamei: "Hai, că poate mă păcăleşti!", şi nu o dată, ci de vreo 3 ori, agăţat de o speranţă cât un fir de păr, nădăjduind că poate-poate sunt băiat...e de comedie. Amândoi, o povestesc şi azi...întrecându-se care să spună replica, plină de speranţe, a tatei. Şi râd cu complicitate, amintindu-şi.
Cum bine aţi înţeles, tata şi-a dorit băiat. Nimic neobişnuit, veţi zice, o dorinţă destul de firească ce animă majoritatea bărbaţilor.
Când, peste vreo doi ani, s-a născut şi sora mea...a fost adevarată tragedie greacă.
Acum, ca să respect adevărul istoric, tata nu era fixat pe ideea de a avea un moştenitor al numelui. La el la serviciu însă, mai toţi aveau măcar un băiat, de cei "pricopsiţi" doar cu fete făcându-se mereu mişto.
Curând însă, tata n-a fost prea dezamăgit...ba chiar deloc, cel puţin în ceea ce mă privea pe mine.
Am fost suficient de neastâmpărată în copilărie, şi chiar şi mai tarziu, ca să nu simtă deloc diferenţa. Doar că purtam rochiţe...
La gradiniţă mă jucam mai mult cu baieţii. Cu care, normal, mă şi băteam. Noroc cu educatoarea, care mă iubea fiindcă eram ca o veveriţă, cu ochi curioşi, şi nu-i spunea mamei despre toate "prestaţiile" mele. Adevărul crud mama l-a descoperit într-o bună zi când, venită să mă ia acasă, m-a găsit sus, pe măsuţe, alergand cu o rigla dupa vreo doi băieţei. Încă de-atunci s-a lămurit că orice-ar aplica drept pedeapsă, n-are sens. Că personalitatea mea rebelă era greu de stăvilit.
Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în şcoala generală, loc unde am fost iertată de multe năzdrăvănii fiindcă, spre
