Tata şi-a dorit băiat

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/03/tata-si-dorit-baiat.html

Scena de la maternitate, cu tata în salon, spunându-i mamei: "Hai, că poate mă păcăleşti!", şi nu o dată, ci de vreo 3 ori, agăţat de o speranţă cât un fir de păr, nădăjduind că poate-poate sunt băiat...e de comedie. Amândoi, o povestesc şi azi...întrecându-se care să spună replica, plină de speranţe, a tatei. Şi râd cu complicitate, amintindu-şi.  

Cum bine aţi înţeles, tata şi-a dorit băiat. Nimic neobişnuit, veţi zice, o dorinţă destul de firească ce animă majoritatea bărbaţilor.

Când, peste vreo doi ani, s-a născut şi sora mea...a fost adevarată tragedie greacă.

Acum, ca să respect adevărul istoric, tata nu era fixat pe ideea de a avea un moştenitor al numelui. La el la serviciu însă, mai toţi aveau măcar un băiat, de cei "pricopsiţi" doar cu fete făcându-se mereu mişto.

Curând însă, tata n-a fost prea dezamăgit...ba chiar deloc, cel puţin în ceea ce mă privea pe mine.

Am fost suficient de neastâmpărată în copilărie, şi chiar şi mai tarziu, ca să nu simtă deloc diferenţa. Doar că purtam rochiţe...

La gradiniţă mă jucam mai mult cu baieţii. Cu care, normal, mă şi băteam. Noroc cu educatoarea, care mă iubea fiindcă eram ca o veveriţă, cu ochi curioşi, şi nu-i spunea mamei despre toate "prestaţiile" mele. Adevărul crud mama l-a descoperit într-o bună zi când, venită să mă ia acasă, m-a găsit sus, pe măsuţe, alergand cu o rigla dupa vreo doi băieţei. Încă de-atunci s-a lămurit că orice-ar aplica drept pedeapsă, n-are sens. Că personalitatea mea rebelă era greu de stăvilit.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în şcoala generală, loc unde am fost iertată de multe năzdrăvănii fiindcă, spre
norocul meu, mă înţelegeam de minune cu cartea...

Cât despre cum au arătat până pe la 13-14 ani genunchii şi coatele mele, de când se făcea cald afară...până toamna, nu cred că trebuie făcut un exerciţiu de imaginaţie prea complicat. Permanent aveam răni, în diverse stadii de cicatrizare. Iar copacii din curte şi din parcuri niciodată nu erau de ajuns...

Faptul că tata e atehnic prin excelenţă, a făcut ca mai tot ce-a fost de ciocănit, de meşterit, de reparat prin gospodărie, de când am putut bate primul cui, să încapă pe mâinile mele...

Am făcut o facultate tehnică, mai potrivită pentru băieţi... iar în relaţii, mai mereu am fost cea care le-a pus capăt, în doi timpi şi trei mişcari, pe principul "boală lungă, moarte sigură"...

Este ca tata a fost răzbunat? N-avea băiat, dar m-avea pe mine... Uneori mă gândeam că poate trebuia să mă nasc băiat şi doar nişte cromozomi care nu ştiau de capul lor au făcut să fie altfel...

...Au trecut vremurile acelea...când eram "băiatul" lui tata.

Am crescut şi fetiţa care sălăşluia în mine a câştigat.

Azi sunt o femeie sensibilă, uneori poate mai mult decat ar trebui...dar şi cu mult mai puternică decât eu insămi gândesc ca sunt, atunci când dau de greu.

Uneori sunt timidă...dar numai când realitatea dă peste mine şi sunt găsită nepregatita...asta se întâmplă însă rar...în rest, sunt curajoasă cât doi bărbaţi la un loc.

Îmi plac la nebunie provocările, de orice fel ar fi...(mărturisesc, una dintre ele a fost şi acest blog.). Cât despre a mă bate pentru ceva ce mi se pare drept, corect...vă rog, nu mă provocaţi! ;)

Curioasă am rămas la fel ca în copilărie...deşi mamei i se pare uneori că nu-s îndeajuns de interesată de bârfele din cartier...

Iar în ceea ce priveşte răbdarea...ei, bine...gândesc adesea că s-a inventat pentru alţii.

Da...m-am maturizat şi sunt mandră şi mulţumită că sunt femeie. Niciodată nu mi-aş fi dorit să fiu altceva.

Iar tata...este fericit şi răsfăţat între trei femei, "cele trei graţii" ale lui, cum ii place să ne alinte...pe mine, pe sora mea şi pe mama.

07.03.2012