[7. Primul tu sau distilarea prin adevăratul curaj]
Nu stiam ce inseamna sa am un blog. Stiam ce inseamna sa aiba altii un blog, mai frunzarisem
bloguri, cand si cand. Dar nu stiam ce inseamna sa am eu un blog. Nici nu era
usor. Ce credeam eu a fi simplu se dovedea a fi foarte dureros si foarte
complicat.
Am facut blogul in iulie. Inmarmurita de durere,
asteptand nu stiam nici eu ce...poate sa mor cu adevarat, n-am putut sa scriu
nimic pe blog. Nimic. Exact cum ma simteam si eu. Ma simteam un nimic. Parea ca
remasesem in viata dar nu traiam.
Oare fiinta trista, palida, încercănată, slabă si
cu chip parca imobil eram eu? Cea care zambea mecanic, doar ca sa zambeasca,
eram eu?!?
Oglinzile asa spuneau, cei din jurul meu ma apelau
asa cum stiam ca ma chema pe mine.
Insemna ca eu eram. Incepusem sa am dubii daca voi scrie vreodata ceva pe
acel blog. Notasem parola pe o bucatica de hartie si o aruncasem intr-o poseta.
A trebuit sa treaca o jumatate de an sa inteleg ca eu eram aceea, ca nu voi mai
fi niciodata cum am fost. Ca eu, cea de dinainte de tine am murit. Ca acum, in
trupul meu traia o alta. Mai dezamagită și mai incercata de viata dar mai puternica si
mai hotarata ca niciodata sa faca ceva. Inca nici nu stiam exact ce dar trebuia
sa ma agat de viata. Nu-i puteam dezamagi pe cei ce ma iubeau.
În ianuarie, peste o jumătate de an, am cautat bilețelul cu parola si am ramas surprinsa
ca l-am mai gasit.
Nu era deloc usor sa scriu pe blog. Urma sa-mi expun viata ca pe taraba. Imi trebuia curaj. Pe care dupa
cateva zile in care am tatonat terenul si am „aruncat” vreo trei articolase de
incalzire, l-am gasit. Curajul.
Apoi am dat drumul robinetului cu lacrimi pe care prea
mult il tinusem inchis. Nu stiu de ce, oamenii sunt interesati de suferinta
semenilor lor. Cu cat mai atroce, cu atat mai interesati sunt. N-am stiut asta.
Am descoperit odata cu primele postari. Care au fost, surprinzator, destul de
comentate.
M-am convins, o data in plus, ca acea persoana noua
eu eram. Am descoperit un alter ego capabil sa scrie, capabil sa exprime toata
acea durere ce ma sfasia pe dinauntru. Care-mi tinea sufletul intr-o perpetua
implozie...
Si m-am descoperit si ma redescopar cu fiecare
postare noua. Caci cu fiecare noua bucatica de text, expun pe taraba blogului,
cu un curaj de care mai inainte nu ma credeam in stare, o bucata din sufletul
meu...sperand sa-l vindec. Urcând, in fiecare zi, Golgota mea cea mica...
