Frumoasa din cutie

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

Știu, e departe iarna însă de la 15 august ne îndreptăm cu pași repezi spre toamnă iar odată instalată toamna, până să vină iarna...nu mai e decât un pas. Nu despre iarnă am să povestesc însă ci despre cu totul altceva.

A apărut în casă într-o seară de iarnă. A sosit împreună cu alte surprize: cărți de povești, dulciuri și fructe. Deși dulciurile și fructele nu se găseau pe atunci pe toate drumurile, au fost lăsate de-o parte, prin comparație fiind mai puțin impresionante.

Verde și roz ... Envy Me

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

[ Nóta béne:   Ceea ce veți citi nu este un advertorial ci o poveste. ]

- Buna ziua! Cu ce va pot ajuta?

- Buna ziua! zâmbi puțin fâstâcit. De când se știa, domnișoarele care vindeau parfumuri îl intimidau. Habar n-avea de ce fiindcă era un barbat foarte sigur pe el de fapt. Nici nu ar fi putut fi altfel. O afacere nu se conduce decât cu multă siguranță de sine. Aș dori un parfum. O recomandare, eventual. Ceva cu miros floral, fructat. Ceva pink...dacă mă înțelegeți. Ceva de zi, primăvăratic.

-  M-ar ajuta mult dacă mi-ați spune pentru cine vă trebuie parfumul. Presupun că doriți ceva de damă dacă trebuie să fie pink dar câte ceva despre personalitate m-ar interesa... continuă zâmbind fata din magazin.

- Iertați-ma, nu mi-am dat seama! Aveți dreptate. De damă, da. Pentru o persoană îndrăzneață, cu personalitate puternică, în jur de treizeci de ani. Știu, nu se prea fac cadouri parfumuri dar am să-mi încerc norocul.

Zâmbind, eleganta domnișoară din magazin veni cu patru flacoane, cu diverse parfumuri. Guess, Gucci, Versace...și înca ceva ce nu-i spunea mai nimic ca nume, Burberry... 

Cu gesturi grijulii și foarte delicate puse în fața lui flacoanele rozalii. Apoi întrebă:

- Cu care doriți să încep? Vă atrage vreunul după flacon, nume, fabricant? Să știți că e important...

- Cu acesta. Și indică foarte direct și destul de rapid flaconul de Envy Me, de la Gucci.  Avea un feeling că poate fi potrivit. Nu știa de ce.

- OK. Vă felicit pentru intuiție mai întâi. Și fata din nou zâmbi frumos. E o apă de toaletă floral-fructată creată pentru o femeie deosebită. Voi pulveriza puțin aici. Mirosiți, vă rog! Apoi vă mai povestesc câte ceva...

Aproape că nu mai era nevoie să miroase. Dintr-o primăvară târzie, verde și roz, puternic, peste el năvălise un parfum inconfundabil pe care și-l amintea din când în cand. Îmbinat cu nostalgii...de toate felurile.

.........................................................................................................................

- Ce faci? o întrebase. Nu trecuseră mai mult de zece minute de când erau acolo dar i se părea că ea tăcea de prea mult timp.

Erau pe o bancă, în parcul plin de verde. Parc de luna mai...plin de parfumuri și zumzete de primăvară. Dinspre buchetul bogat de bujori roz veneau valuri parfumate. I-l cumpărase din piață, la dorința ei. Curios ce ieftine erau florile in piață... Era obișnuit să cumpere de la florărie. Când se găseau... 

- Nimic...plâng. Trebuie să plecăm.

- Abia am venit în parc. Și...de ce plângi? o întrebă aproape revoltat.

- Nuuu, n-ai înțeles... Noi plecăm. Tata a fost avansat și e detașat la o unitate din B.  Plecăm curând...aseară ne-a anunțat. Termin acolo liceul... 

Cuvintele ei înlăcrimate îl loviseră în moalele capului.

- Nu se poate altfel? întrebase parcă sperând că va primi un altfel de răspuns. 

- Nu se poate. Oricum, tata e din zonă. Acolo avem cam toate rudele...

Era în primul an de facultate. O cunoscuse în toamnă, întâmplător, în tramvai. Îl cucerise cu inocența ei, cu ochii mari, negri și cu părul castaniu închis, ondulat atât de frumos, natural. Când ea coborâse, coborâse după ea deși el mai avea trei stații. Discuția se legase atât de firesc...de parcă se cunoșteau de ani. Frumoasa fată era în penultima clasă de liceu.

...Plecase cu familia: părinții și frățiorul mai mic cu câțiva ani. O rugase să-i dea adresa unde vor locui. Ar fi încercat să țină legătura prin scrisori. Numai că ea, mai înțeleaptă, nu i-a dat-o. Ar fi fost o amăgire. Nu-și avea rostul...Înțelesese și el...dar greu.

O avusese în minte și inimă multă vreme. Oricâte alte fete mai cunoscuse parcă mereu căuta în ele pe Dana, fata cu ochii negri și părul ondulat. Cu zâmbet fermecător și cu buze cărnoase...fata a cărei amintire va însemna parfum de bujori roz...parfum de parc în straie de primăvară. De-a pururi. 

...........................................................................................................

ENVY me - Gucci

- ....lansat în 2004. Parfumul are ca note de top bujorul roz condimentat cu piper roșu dar și note de ananas, iasomie, mango și piersică...

Înregistra mecanic ce spunea fata din fața lui. Spusese "bujor roz"...bujorul acela... De aceea alesese acel flacon. Fără să știe...simțise. Trecuseră aproape douăzeci de ani de atunci. Bujorii...ochii negri ai Danei, despre care nu mai știa nimic...parcă erau în fața lui. Zâmbi gândului. Întâmplător sau nu, iubita actuală pe care intenționa s-o ceară în căsătorie, avea părul castaniu ondulat. Și-o personalitate care-l fascina.

Fără să bănuiască pe unde îi rătăceau lui gândurile, fata continuă pe ton profesional:

- Parfumul prezintă ca note de mijloc tot bujor roz, iasomie dar și trandafir. Totul e "îmbrăcat" în mult mosc alb, lemn de santal chiar și arome de tabac care-i dau căldură și îi conferă modernitate. E un parfum pentru femei curajoase, îndrăznețe...

- Mulțumesc, domnișoară. E suficient.

- Nu vă place... Înțeleg. E drept, este și puțin cam scump... Dar vă pot recomanda altceva...

Zâmbetul i se transformă într-un râs vesel:

- Nu v-am lăsat să continuați fiindcă nu mai e nevoie. M-ați convins. De fapt, parfumul m-a convins. Îl cumpăr.

Știa că parfumul va fi potrivit. Rar dădea greș în alegeri. Foarte rar.

Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema Parfum parcurilor a fost propusă de Samewhiteblue.

Au mai scris  pentru Povestea parfumată următorii:

Mirela, Nina, Vania, Vienela, Silving, Lili, Pandhora, Gabi, Carmen, Minnie, Gandvis, Roxana, Diana, Lolita,  Sara,  Diana,  Lolita, KARMAPOLICE,                     

Urcând in fiecare zi Golgota mea cea mica...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

[7. Primul tu sau distilarea prin adevăratul curaj] 

Nu stiam ce inseamna sa am un blog. Stiam ce inseamna sa aiba altii un blog, mai frunzarisem bloguri, cand si cand. Dar nu stiam ce inseamna sa am eu un blog. Nici nu era usor. Ce credeam eu a fi simplu se dovedea a fi foarte dureros si foarte complicat.

Am facut blogul in iulie. Inmarmurita de durere, asteptand nu stiam nici eu ce...poate sa mor cu adevarat, n-am putut sa scriu nimic pe blog. Nimic. Exact cum ma simteam si eu. Ma simteam un nimic. Parea ca remasesem in viata dar nu traiam. 

Oare fiinta trista, palida, încercănată, slabă si cu chip parca imobil eram eu? Cea care zambea mecanic, doar ca sa zambeasca, eram eu?!?

Oglinzile asa spuneau, cei din jurul meu ma apelau asa cum stiam ca ma chema pe mine. Insemna ca eu eram. Incepusem sa am dubii daca voi scrie vreodata ceva pe acel blog. Notasem parola pe o bucatica de hartie si o aruncasem intr-o poseta. 

A trebuit sa treaca o jumatate de an sa inteleg ca eu eram aceea, ca nu voi mai fi niciodata cum am fost. Ca eu, cea de dinainte de tine am murit. Ca acum, in trupul meu traia o alta. Mai dezamagită și mai incercata de viata dar mai puternica si mai hotarata ca niciodata sa faca ceva. Inca nici nu stiam exact ce dar trebuia sa ma agat de viata. Nu-i puteam dezamagi pe cei ce ma iubeau.

În ianuarie, peste o jumătate de an, am cautat bilețelul cu parola si am ramas surprinsa ca l-am mai gasit.

Nu era deloc usor sa scriu pe blog. Urma sa-mi expun viata ca pe taraba. Imi trebuia curaj. Pe care dupa cateva zile in care am tatonat terenul si am „aruncat” vreo trei articolase de incalzire, l-am gasit. Curajul.

Apoi am dat drumul robinetului cu lacrimi pe care prea mult il tinusem inchis. Nu stiu de ce, oamenii sunt interesati de suferinta semenilor lor. Cu cat mai atroce, cu atat mai interesati sunt. N-am stiut asta. Am descoperit odata cu primele postari. Care au fost, surprinzator, destul de comentate.

M-am convins, o data in plus, ca acea persoana noua eu eram. Am descoperit un alter ego capabil sa scrie, capabil sa exprime toata acea durere ce ma sfasia pe dinauntru. Care-mi tinea sufletul intr-o perpetua implozie...

Si m-am descoperit si ma redescopar cu fiecare postare noua. Caci cu fiecare noua bucatica de text, expun pe taraba blogului, cu un curaj de care mai inainte nu ma credeam in stare, o bucata din sufletul meu...sperand sa-l vindec. Urcând, in fiecare zi, Golgota mea cea mica...

Scrisoare...din trecut

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

Cred că o să ți se pară stupidă și deplasată idee de a-ți inmâna această foaie. Știi, de mult ma tot gândesc la despărțirea noastră. Nu știu, dar parcă ceva îmi spune că mă voi despărți de tine.

Îți amintești o discuție de-a noastră, când ziceam eu ca expresia "Îmi pare rău" nu-și are rostul în unele momente? Poate că nici acum nu-și are rostul și nu le scriu.

Față de tine am greșit mult. Întotdeauna Vali era pe primele planuri, deși, după aceea îmi dădeam seama că nu fac ce e bine. De ea mă leagă amintiri plăcute dar nu am niciun punct comun cu ea (ți-am mai spus eu).

Ai fost și ai să rămâi amintirea mea cea mai plăcută din toți anii. Ești prea deosebită de ceilalți ca cineva să te poată uita. 

Îmi pare rău - după cum vezi tot am zis-o! - că n-ai fost colega mea și la generală, când nimeni nu mi-a putut fi prietenă adevărată. Știu, două fete nu pot fi "prietene" cu adevărat, dar cu tine poate că aș fi înțeles mai bine totul.

Când așez aici aceste rânduri este duminică, după prânz. Aș avea atâtea să îți zic dar nu prea pot să le adun acum una câte una.

Poate nu înțelegi rostul acestei scrisori, poate că nici eu nu îl înțeleg, dar pentru mine ai însemnat mult. Nu știu dacă

Epke Zonderland - Băiatul de aur de la bara fixă

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

  

Epke Zonderland

Jocurile Olimpice, Londra, 2012. Gimnastica. Finalele pe aparate de marti, 7 august, la feminin, ne-au lasat un gust mai mult amar. Pe de-o parte a contribuit la asta contestatia americancei Raisman, la barna, fapt ce a dus la pierderea medaliei de bronz ce parea a apartine Catalinei Ponor. Pe de alta parte, ratarea din finala de la sol a Sandrei Izbasa, chiar pe final de exercitiu, a fost un alt moment care pe mine si pe altii ne-a intristat. Totusi, gimnastica feminina romaneasca a castigat ieri o foarte pretioasa medalie de argint, prin Catalina Ponor, dupa un exercitiu cu o executie aproape perfecta, la sol. 

Marti am urmarit si o finala pe aparate la gimnastica masculina, cea de la bara fixa.

Dintre toate aparatele din gimnastica masculina, bara fixa este, de departe, cel mai spectaculos. Viteza extraordinara cu care se pot succeda elementele, gradul de dificultate care poate fi foarte mare, talentul gimnastilor, inclusiv personalitatea acestora, care se reflecta in executie, toate sunt ingrediente ce fac ca acest aparat sa fie extraordinar. 

Finala a inceput in forta, si lucru destul de rar, calitatea evolutiilor a crescut progresiv, pe masura ce concursul avansa. Astfel ca, dupa germanul Fabian Hambüchen, care credeam ca a facut cel mai bun exercitiu posibil, fiind notat cu 16,400, a urmat un olandez. Despre care, va marturisesc, nu stiam mai nimic, decat ca-i mai auzisem numele, fara sa-l urmaresc evoluand la vreun aparat. In prezentare am aflat cum ca era de doua ori vicecampion mondial la bara fixa. 

Supranumit "Olandezul zburator", Epke Zonderland, in varsta de 26 de ani, a demonstrat ca-si merita din plin supranumele, caci a "zburat" pe bara fixa. Facand desprinderi dupa desprinderi, rotatii periculoase prin aer, intoarceri care mai de care mai dificile, a reusit si o aterizare aproape de perfectiune. Si totul intr-o viteza ametitoare. Am ramas cu gura cascata. Cum a ramas toata sala si cum au cam ramas si arbitrii. Care i-au acordat o nota foarte mare, 16,533, mult peste Fabian Hambüchen, care a trebuit sa se multumeasca cu argintul. 

Pe langa talentul extraordinar, olandezul Epke Zonderland este o persoana fermecatoare, cu un zambet placut, aproape nelipsit de pe chip. Filmul evolutiei sale din finala la bara fixa si galeria de fotografii va vor convinge de spusele mele.

Blogoterapie

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

Noi, oamenii, ne întâlnim aleatoriu prin viaţă, insignifiante şi uneori aparent anonime particule ce îşi joacă rolul în mişcarea browniana numiţă viaţă. Viaţa, în ansamblu, e extrem de complexă. Ca şi viaţa noastră, a fiecăruia. 

Viaţa... Cuprinde o mulţime de sentimente, senzaţii, trăiri. Cuprinde bucurii şi zâmbete, tristeţi şi lacrimi. Mai cuprinde reuşite care ne ridică, iubiri care ne inalţă sufletele până la cer, încât întreaga lume credem că ne aparţine dar şi eşecuri mai mici ori mai mari peste care trecem cum putem şi, mai ales, dezamăgiri crunte cauzate de ne-iubire, de trădări, care ne distrug vieţile şi ne aruncă în deznădejdea cea mai adâncă. 

Da, dezamăgirea face parte din viaţă. Toate celelalte sentimente, trăiri sunt uşor de traversat. Pe unele, cele plăcute, le luăm de mână şi ne-am dori sa nu ne părăsească niciodată. 

Încă din copilărie ne bucurăm de o mulţime de lucruri cum ar fi iubirea necondiţionată a părinţilor, faptul că primim tot ce-i mai bun fără a face mare lucru pentru asta. Cunoaştem destul de rar tristeţile, dezamăgirile. La vârsta aceea ele nu sunt prea multe. Poate faptul că avem o jucărie nu la fel de frumoasă cum are un alt copil, poate că nu avem intotdeauna alte minunăţii cum auzim sau vedem că are un alt copil. Dar la acea vârstă suntem atât de ocupaţi să creştem încât peste micile dezamăgiri, inerente, trecem cu destul de mare uşurinţă. La rândul nostru dezamăgim, încă din copilărie. Nu am fost poate la fel de talentaţi la diverse cum păreau să fi fost alţi copii, nu toţi am reuşit să aducem acasă cele mai grozave note, deşi, fiecare ne-am dorit să îi vedem în fiecare zi mândri de noi pe părinţi.

Dezamăgirile ne însoţesc permanent.  Ele apar din cauza unor aşteptări ce nu se împlinesc. Poate pentru că avem aşteptări prea mari, poate pentru că nu facem întotdeauna ceea ce trebuie şi cum trebuie, poate fiindcă dorinţele ne sunt exagerate, aşteptările ne sunt nerealiste.

De-a lungul întregii vieţi ne întâlnim, când şi când, cu dezamăgirea. E ca o faţă hâdă pe care n-am dori s-o mai întâlnim vreodată. Şi totuşi o tot întâlnim. Nu ne ocoleşte la nicio vârstă. Nici măcar la senectute.

Ca fiecare om, am avut dezamăgirile mele. M-au dezamăgit situaţii, m-au dezamăgit oameni pe care i-am întâlnit şi în care am avut încredere şi cărora, la un moment dat, le-am pus în mâini viaţa mea. Pentru că am un mare defect. Am prea mare încredere în semenii mei chiar dacă această încredere mi-a fost de mult prea multe ori înşelată.

Am trecut însă mereu peste toate dezamăgirile fiindcă ştiu să iert. Încerc întotdeauna să mă pun chiar în locul celui ce mi-a provocat dezamăgirea, încercând să înţeleg ce l-a făcut să acţioneze într-un anume mod. De cele mai multe ori chiar înţeleg. S-ar putea ca acesta să fie un mare defect. Aşa am ajuns a crede. Însă nu mă voi schimba. Nu pot şi ar însemna să fiu altfel, adică altfel decât sunt "programată" să fiu. Adică să devin o persoană cu o personalitate nefirească.

La rândul meu, ştiu că am mai dezamăgit şi eu. Nu din rea-voinţă, nici cu bună-ştiinţă, ci pentru că anumite persoane au avut alte aşteptări de la mine în anumite momente şi situaţii. Interesant şi oarecum ciudat este că pe mine şi acele momente m-au marcat. Adică în sensul că am suferit deoarece, într-un anume fel, nu am reuşit să fiu sau să fac acel ceva aşa cum şi-au dorit respectivele persoane.

Am avut, ca fiecare, şi mici dezamăgiri în dragoste. Am scris "mici" ceea ce e foarte adevărat căci peste ele am trecut după cîteva lacrimi şi autoîmbărbătări. Până anul trecut. 

Când am cunoscut cea mai cruntă dezamăgire a vieţii. Când după ce am făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru omul pe care îl iubeam nu am primit în schimb nici măcar recunoştinţă.

O uriaşă dezamăgire. O înfiorătoare durere care mi-a ucis toate visele, sufletul, mi-a distrus viitorul. Am simţit cum întreaga mea lume s-a prăbuşit. Am crezut că voi muri. Lucru ce nu s-a întâmplat fizic, însă, de atunci, sufletul meu e mort. Poate cineva gândeşte că m-am schimbat. În afara faptului că trăiesc şi totuşi nu trăiesc, altceva nu s-a întâmplat. Eu sunt la fel. Iar pe omul ce mi-a schimbat total cursul vieţii, în loc să-l urăsc, surprinzător, încă îl iubesc. Cu o iubire dureroasă ce nu mă lasă să trăiesc. Dar nici să mor.

Am dorit să scriu ceva, orice atunci. Simţeam că mă sufoc, că viaţa mea e sfârşită. Atunci am avut ideea de a incepe să scriu pe blog. Nu aveam unul aşa că am făcut acest blog. N-am reuşit decât să-l “croiesc” în linii generale, să îi dau un nume… să îl definesc ca intenţie a ceea ce avea să fie. Trebuia să fie ceva strict personal dar fără a exclude însă şi alte aspecte ce m-ar fi stârnit să scriu, în timp. Apoi, în acea zi, ceea ce-am reuşit să postez a fost doar un salut pentru potenţialii mei cititori şi mai departe nu am mai putut merge.  M-am blocat, cel mai probabil pentru că m-am şi speriat. Urma să-mi expun viaţa pe tarabă, la vedere, lucru pe care încă nu-l acceptam, cel puţin nu conştient. A trebuit să treacă multe luni până am reuşit să încep cu adevărat să scriu pe blog. Aşa a luat naştere acest blog, din uriaşa mea dezamăgire. Pe care nu am ascuns-o, despre care am tot vorbit, şi, probabil voi mai vorbi. E singurul lucru care m-a ajutat să nu înnebunesc. E terapia mea prin blogging, aş putea să-i spun "blogoterapie". Cu această ocazie am cunoscut mulţi oameni, unii cu probleme asemănătoare cu a mea. Pe alţii gata să mă ajute cu un sfat bun sau poate nu prea potrivit. Dar am apreciat întotdeauna că oamenii au încercat. 

Se spune că dezamăgirile ne fac mai buni. Nu e întotdeauna adevărat. Pe unii da, pe alţii ba. Pe mine cred că m-au făcut mai înţeleaptă.

În plus, am ajuns să cred că în viaţă e bine să nu ai aşteptări prea mari ci unele mai mărunte. Cu cît mai mici aşteptările, aproximativ la fel de mici dezamăgirile.

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia 21, tema "Dezamăgiri – Când aşteptările sunt înşelate, când speranţele mor şi visele se năruiesc precum castelele de nisip sub valuri facem cunoştinţă cu dezamăgirea. În copilărie, tinereţe, la vârsta maturităţii şi chiar la cea a înţelepciunii o întâlnim inevitabil. Cum aţi simţit-o? Ce influenţă a avut asupra personalităţii voastre? Ce sau cine v-a ajutat să o depăşiţi?" fiind propusă de Carmen, câştigătoarea ediţiei precedente.

Alte articole participante: Pasiune pe corzi, Probleme in paradis, Reinviere in dragoste, Dezamagire, Absenta, Viata-vanzatorul de iluzii, Harta dezamagirilor,

12.05.2012 

STREET ART

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

ZIDURI CU ZÂMBETE

Dar

Creaţie

Revocare

Lipsuri

Ghici?

Tandreţe

Iubire

 

Nu este un concurs, este doar blogging interactiv iar schema e simplă:

7 zile - 7 fotografii - 7 cuvinte

În fiecare luni, începând cu ora 00:01 şi încheind cu ora 23:59, la Monday Seven! pe MWB!

Un zambet nu costa nimic

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

Noi, oamenii...atat de multi...cu fiecare zi ce se adauga, devenind tot mai multi pe acest pamant minunat, binecuvantat.
Care ne suporta. Ne suporta cu bune si cu rele...fapt pentru care ar trebui sa-i fim recunoscatori. Noi, toti oamenii...umanitatea ...

Ce este umanitatea? Ce ne face umani? Ingradeste ceva/cineva umanitatea?

O multime de intrebari. Care i-au framantat pe oameni dintotdeauna. Cum dintotdeauna s-au gasit dintre noi si "purtatorii de cuvant" care sa incerce a gasi raspunsurile la aceste intrebari. Ma refer la filosofi care, inca din antichitate, au cautat sa inteleaga si sa explice care este scopul existentei noastre pe acest pamant. Si ce ne face sa fim fiinte unice. Si ce putem face, in sensul de a avea dreptul...si ce nu putem face.

Recunosc, pe mine acest subiect ma depaseste, astfel incat voi incerca sa raspund la intrebarile de mai sus doar din punctul meu de vedere. Al unei persoane care s-a intalnit doar la scoala cu filosofia...sau cu unele lecturi pseudofilosofice,

Telefonul..."dragostea" mea...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

...Suna telefonul ...

Trec cateva secunde...continua sa sune...pierduta cu totul in dosarele de pe birou, zambesc si astept....

Mai astept putin...suna...cu incapatanare...

Presupun ca la capatul firului careva si-a pierdut deja rabdarea...

Patru colegi de birou am...toti barbati... nici macar unul dintre ei nu schiteaza vreun gest, cat de firav, care sa tradeze ca ar avea de gand sa raspunda... incepe sa ma umfle rasul...

Mormai pe un ton ingenuu:  "Oare cine ne suna?!?"... tot sperand ca Gelu, care-i cel mai aproape de telefon, sa binevoiasca sa raspunda... "Aproape" inseamna ca telefonul "domiciliaza" exact pe biroul lui...n-ar fi nevoie decat sa-si intinda bratul catre el...

Gelu insa, mimeaza preocupare extrema...la fel si  urmatorul in ordinea vecinatatii, Dan...care pare sa fie subit lovit de surzenie...

Ceilalti doi, Liviu si Florin, sunt pozitionati fata de telefon cam la aceeasi distanta ca mine...normal ca si ei cauta una-alta, tasteaza ceva...ar face orice, numai sa nu fie nevoiti sa se deplaseze pana la telefon...

Persoana care suna, insista...deja ma agaseaza si soneria telefonului, si atitudinea lor jucata...situatia, in general.

Am sa cedez...tot eu...a cata oara ?? 

A cata oara numai azi !!...Nu mai tin minte. Asta pentru ca intr-o zi de munca, telefonul suna frecvent. Fara a lua in calcul multimea de apeluri pe mobile...Suntem un serviciu important, fara noi nu se misca mai nimic in firma...asa ca suntem la mare cautare.

Fac cei vreo 7-8 pasi pana la telefon... 

"Secretariat manager" anunta micutul ecran al telefonului.

Eu stiu ca asta e buba si incep sa rad. Si colegii mei stiu. De aici comportamentul lor de "strut". De parca daca nu raspunzi la telefon poti amana inevitabilul. La noi in firma, a te solicita insusi managerul nu este cel mai invidiat moment al unei zile...acolo intri...dar precum spus-a Dante "Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate"... nu se stie cand iesi...si cum...

Ridic receptorul...vocea fara variatie de ton si vag iritata a Luizei, secretara, cauta, in numele managerului, pe Liviu...

Omu' e invitat "sus"... ii spun, isi ia agenda si pleaca intr-acolo tarsaindu-si picioarele si cu o lipsa de chef atat de evidenta... ca dupa ce trage usa dupa el, izbucnim toti in ras...

Nu radem toti din acelasi motiv. Colegii mei...de-o lasitate copilareasca...dar mari viteji in urma razboiului, cred ca nici ei nu prea stiu de ce rad. Eu...cam rad de ei. De toti...

Ca o perdea trasa pe fuga, se lasa repede linistea. Avem, de fapt, mult de lucru.

Ramasa cu un zambet ghidus in coltul gurii...de-abia astept urmatorul apel cu surprizele aferente....pana la ora 17 mai este...

Mesaj catre tine: Pentru ca nu vreau sa uiti...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/zambet

Poate ca era mai bine sa adorm pe veci in somn...m-am trezit insa si azi...mai trista decat ieri...

Mai trista decat alaltaieri...

...Si cu mult mai trista decat acum cateva luni...atunci cand...cand tu ai hotarat sa te imbolnavesti de uitare...

Cred ca este o boala grea...Am cautat cu infrigurare sa citesc despre ea. Si am aflat cu groaza: nu exista niciun leac. E cumplita, pare incurabila.
Ce ma macina zi de zi si, mai ales, noapte de noapte, cand oricum nu prea dorm, este ce s-a intamplat cu amintirile tale despre mine...Amintirile tale in care locuiam eu. Oare le-ai aruncat ?...Si pe unde ?

Eu imi imaginez ca au ajuns in Recycle bin-ul gandurilor tale...si ma tot gandesc...oare nu-i posibila comanda "Restore all items"? Naiva, cum numai tu ma stii, ma iluzionez ca ar da rezultate...ca ar merita incercat...

Caci, da, as incerca sa le salvez...apoi sa ti le returnez impachetate frumos in hartie poleita...cu inimioare si cu funda rosie ca sangele ...Pentru ca nu vreau sa uiti...

Nu vreau sa uiti cum ne-am cunoscut, in sfarsit, in acea seara desi, de aproape un an, ne tot "ciocneam" in diverse imprejurari...
Cum nu vreau sa uiti nici clipa in care ti-am spus ca eu nu-s ca niciuna dintre cele care mai poposisera prin viata ta pana atunci, o ora...o zi sau poate mai mult... Si n-am fost. Si nu voi fi. Pentru ca tu erai sufletul meu pereche...

Nu vreau sa uiti cat de mult te-am iubit si ca uneori m-am umilit...nu din lipsa de demnitate ci doar din mult prea multa iubire.

Nici cat de multe ti-am iertat nu vreau sa uiti...si nici ca ti-am fost unicul sprijin in clipele dificile...care n-au fost putine.

Si nu vreau sa uiti cum ma abandonam tie...cum ma pierdeam in bratele tale...pana la contopire...
Cum simplul fapt ca ma atingeai...ca ma imbracai in zambetul tau... ma facea sa ma simt frumoasa, speciala... unica...femeia ta...

Mai tin la niste amintiri: muzica pe care-o ascultam impreuna. E inca ceva ce-mi doresc cu disperare sa tii minte. Ma bazez pe multimea de CD-uri si DVD-uri pe care ti le-am daruit... vor fi complicele mele...stiu ca pe ele nu le vei arunca in acel cos...esti prea materialist ca s-o faci...

Spre deosebire de tine insa...eu vreau s-o uit. In orice secunda in care mi-ating sufletul, fie chiar si franturi minuscule din muzica "noastra”, imi provoaca o profunda stare de rau. In momentele acelea as da o lege ca muzica transmisa in eter sa fie prohibita...Pentru ca instantaneu, muzica, aproape toata acea muzica, se asociaza cu un zambet, cu o atingere, o soapta...cu un sarut...cu o replica...cu ceva numai "al tau" ori numai "al nostru"...vreau s-o uit...si cu ea toate gesturile dureroase... De cand ai plecat nu mai ascult muzica nu pentru ca nu vreau ci pentru ca imi este imposibil. Sufletul meu...este in doliu. Agonia lui respinge orice urma din fosta fericire...

Si, mai ales, sa nu uiti ca asa cum esti acum...cum sunt acum...este pentru ca ne-am intalnit...

Nimic nu vreau sa uiti, dragul meu. Ca sa te bantuie tandru amintirile...sa loveasca soptit la poarta sufletului tau...sa-ti apara precum ingerii in vise...

Sa nu ma uiti.

Mi s-a spus ca ceva nu-i in regula cu mine...ca nu-i firesc sa nu-ti doresc raul... unii m-au suspectat ca as fi falsa.
M-am resemnat. E greu de inteles, de explicat...si am obosit sa ma justific....Eu sunt fericita ca nu m-am inrait, ca am pastrat in mine un suflet ca de copil. Nu pot dori raul omului langa care am trait fericirea de a iubi total...langa care am visat...

Se spune ca Iubirea ar trebui sa fie o binecuvantare. Chiar daca pentru mine, iubirea asta n-a fost decat un blestem...si-a devenit o lacrima cat un ocean...o tristete cat eternitatea...cel putin, am avut-o. Unii poate ca n-o intalnesc niciodata...

Si totusi...
Poate ca azi era mai bine sa adorm pe veci in somn...sau sa ma trezesc intr-o alta viata...