[7. Primul tu sau distilarea prin adevăratul curaj]
Nu stiam ce inseamna sa am un blog. Stiam ce inseamna sa aiba altii un blog, mai frunzarisem
bloguri, cand si cand. Dar nu stiam ce inseamna sa am eu un blog. Nici nu era
usor. Ce credeam eu a fi simplu se dovedea a fi foarte dureros si foarte
complicat.
Am facut blogul in iulie. Inmarmurita de durere,
asteptand nu stiam nici eu ce...poate sa mor cu adevarat, n-am putut sa scriu
nimic pe blog. Nimic. Exact cum ma simteam si eu. Ma simteam un nimic. Parea ca
remasesem in viata dar nu traiam.
Oare fiinta trista, palida, încercănată, slabă si
cu chip parca imobil eram eu? Cea care zambea mecanic, doar ca sa zambeasca,
eram eu?!?
Oglinzile asa spuneau, cei din jurul meu ma apelau
asa cum stiam ca ma chema pe mine.
Insemna ca eu eram. Incepusem sa am dubii daca voi scrie vreodata ceva pe
acel blog. Notasem parola pe o bucatica de hartie si o aruncasem intr-o poseta.
A trebuit sa treaca o jumatate de an sa inteleg ca eu eram aceea, ca nu voi mai
fi niciodata cum am fost. Ca eu, cea de dinainte de tine am murit. Ca acum, in
trupul meu traia o alta. Mai dezamagită și mai incercata de viata dar mai puternica si
mai hotarata ca niciodata sa faca ceva. Inca nici nu stiam exact ce dar trebuia
sa ma agat de viata. Nu-i puteam dezamagi pe cei ce ma iubeau.
În ianuarie, peste o jumătate de an, am cautat bilețelul cu parola si am ramas surprinsa
ca l-am mai gasit.
Nu era deloc usor sa scriu pe blog. Urma sa-mi expun viata ca pe taraba. Imi trebuia curaj. Pe care dupa
cateva zile in care am tatonat terenul si am „aruncat” vreo trei articolase de
incalzire, l-am gasit. Curajul.
Apoi am dat drumul robinetului cu lacrimi pe care prea
mult il tinusem inchis. Nu stiu de ce, oamenii sunt interesati de suferinta
semenilor lor. Cu cat mai atroce, cu atat mai interesati sunt. N-am stiut asta.
Am descoperit odata cu primele postari. Care au fost, surprinzator, destul de
comentate.
M-am convins, o data in plus, ca acea persoana noua
eu eram. Am descoperit un alter ego capabil sa scrie, capabil sa exprime toata
acea durere ce ma sfasia pe dinauntru. Care-mi tinea sufletul intr-o perpetua
implozie...
Si m-am descoperit si ma redescopar cu fiecare
postare noua. Caci cu fiecare noua bucatica de text, expun pe taraba blogului,
cu un curaj de care mai inainte nu ma credeam in stare, o bucata din sufletul
meu...sperand sa-l vindec. Urcând, in fiecare zi, Golgota mea cea mica...
Interesant punct de vedere, desi nu sunt intrutotul de acord, insa imi place expunerea
ReplyDeleteNiciodata o postare, mai ales una atat de personala, nu poate fi in totalitate in asentimentul celui ce citeste :) Deci te inteleg, Anca draga.
DeleteIti multumesc!
Parca ma vad pe mine descrisa aici.. Eu am deschis blogul meu pentru a incerca sa ma regasesc... si am scris.. dar am scris cu teama de anu plictisi pe ceilalti.. de a nu cadea in penibil.. insa am simtit ca doar asa... scriindu-mi gandurile si deschizandu-mi sufletul intr-un loc numai al meu puteam redeveni eu...
ReplyDeleteSunt inca in "tratament" dar incet-incet imi revin....
Trebuie sa-ti spun ca nu am inceput cu nicio teama. N-am inceput pana nu am simtit ca am acel curaj necesar. Exact cand l-am gasit, cand am simtit ca pot incepe terapia prin scris, atunci am inceput. Functioneaza, in unele zile mai bine, in altele mai putin...dar am facut mari progrese.
DeleteMa bucur ca te-ai regasit cumva aici. Mergi inainte fare teama, trebuie sa functioneze si la tine!
Multumesc mult!
Am citit de două ori, în speranţa că voi putea să găsesc şi eu, la rândul meu, curajul de a scrie ceva. Numai că nu pot. Adică...cred că aş putea, dar mi-e frică. Observ prin ce stări treci în ultima vreme, şi n-aş vrea să le adâncesc şi eu prin cuvintele mele. Nu pot să-ţi scriu din complezenţă, încercând să par empatic şi folosind cuvinte şablon. Ce-aş avea de spus e neşlefuit, în formă brută, şi poate lasă eventuale urme. Aşa că mai bine tac. Vreau să ştii că ştiu. Ce ştiu? Nu mai contează. Sunt doar detalii. Ceea ce contează e că ştiu (mai bine zis simt) rotaţiile motorului tău, care te-a adus aici, acum. Şi doare. Chiar şi doar privindu-l, doare.
ReplyDeleteŞi totuşi voi găsi o cale să mă exprim. Aleg exprimarea mai facilă în cazul de faţă, şi totuşi atât de dragă mie. Muzica. Iar dacă nu vei putea să le asculţi, nu e absolut nici o supărare. Lasă-le aici, şi le asculţi altă dată...când poţi, sau când eşti pregătită.
Am ales calea asta pentru că în primul rând evit cuvintele, care pot fi interpretate şi pentru că neştiind detalii, prefer să nu-mi iau avânt într-un subiect bâjbâind aiurea, şi în al doilea rând deoarece muzica, ajutată de imagini, poate să exprime mai bine ceva ce poate eu n-aş putea să exprim.
Prima melodie e ...ciudată. În mod normal nu ascult aşa ceva. Asta mi-a atras atenţia în pelerinajul meu prin căutări. Sincer să fiu, nici nu ştiu în ce stil s-o încadrez.
Mi-a plăcut tare mult combinaţia perfectă dintre sound, clip şi regie. Dar mai ales îmi place că şi protagonista e la fel de blondă ca tine. Un blond pai. Şi ea pluteşte într-o oarecare derivă...ruptă de lumea înconjurătoare, sângerează din rănile ei interioare, numai că sângele ei este alb... Totul în jurul ei este dezrădăcinat, nefiresc de straniu...iar ea se întreabă "What else is there?". Dansul tenebros al firelor de păr şi al rădăcinilor, calmitatea câinelui, uşoara atingere a firelor de iarbă cu picioarele ei goale...par desprinse dintr-o poveste tristă. Iar călătoria ei în noapte, adânceşte şi mai mult ideea că totul e doar un vis urât, din care încearcă să se trezească spre final, acolo unde se întâlneşte cu ceea ce eu prefer să înţeleg a fi cealaltă latură a ei...cea de care s-a despărţit atunci când a ajuns să plutească...
Cam atât, pe scurt. Cam în felul ăsta înţeleg eu (plastic vorbind) ceea ce se întâmplă cu tine. Poate că greşesc, neavand la îndemână povestea completă, însă după cum scrii în ultima vreme, nu cred că greşesc cu mult (dacă greşesc)...
1)
A 2-a melodie nu are clip. Însă are versuri incredibil de puternice, are nişte sunete care-mi fac urechea internă să danseze de fericire (mai ales clipocitul de apă, pe refren), iar poza care ţine loc de clip, pare sora geamănă a pozei alese de tine aici.
2)
Uite refrenul:
'Cause I don't have the time
And I don't have the patience
What do you take me for
Why am i still waiting
'Cause while you decide
I'm stuck here suffocating
'Cause if you can't find the time
My bleeding heart won't make it.
Nu mi-e frica. Daca nu mi-a fost frica sa scriu primul articol, atunci in ianuarie, nu-mi mai e frica de nimic. Ceea ce-mi pare rau e ca voi, cei care ma cititi, v-ati dori sa scriu ceva vesel. Daca te doare rau ceva poti rade oare? Da, poti face o gluma, te poti autoincuraja, dar nu tot timpul. Starea mea este in general asta. Poate ca plutesc cam ca fata din primul clip. Poate...desi nu intotdeauna. Alteori ma simt ca o stana de piatra... Poate mai rar ceva decat atunci cand am inceput a scrie pe blog dar inca. Insa sunt in proces de vindecare. Stiu asta, simt asta. Chiar cu deschiderea blogului a inceput. Asta nu se intelege. Cu toate astea, cum am spus, suferinta nu se poate ascunde. Nici nu stiu de ce as face-o. Ar insemna sa mint. In primul rand sa ma mint pe mine. Apoi pe voi.
DeleteIar o fiinta vesela, cu veselii absurde, n-am fost niciodata. Daca asculatam gothic metal si inainte ...care e concluzia? Asta e structura mea sufleteasca. Sunt o persoana ce-si pune prea multe intrebari, care gandeste prea mult, despica firul in patru, care intuieste prea multe, fara optimism aiurea. Nu-i in firea mea a scrie povesti vesele...
Nu scriu "asa" in ultima vreme. De la inceput am scris asa. Poate a fost mai rau, eu asa vad acum, recitind ceea ce-am scris. Du-te la primele postari, te vei convinge.
A doua melodie are clip: http://www.youtube.com/watch?v=we9jeU76Y9E
Nu stiu cum de nu l-ai gasit.
Ce sa zic? Ambele sunt interesante. Dureroase, desi a doua e prea ritmata, acel dubstep ma deranjeaza putin. Oricum, desi suna OK, ambele sunt cam prea "electronice" pentru mine. As alege-o pe prima...Multumesc pentru ambele.
Nu pot detalia. Niciodata nu voi putea. Ar fi prea mult si pentru mine. Cand spun Golgota...sunt pe aproape.
Dar, repet, comparativ cu inceputul anului, mi-e cu mult mai bine.
Blogul asta chiar m-a ajutat.
Inca o data, multumesc :)
Prima oară mi-a dispărut comentariul, pentru că probabil ai setat ceva anti-spam, şi l-a perceput ca atare, fiindcă avea link-urile spre youtube în el. Aşa că l-am scris fără link-urile respective, pe care ţi le trimit într-un mesaj pe Facebook, şi de acolo poţi să le pui tu aici dacă doreşti.
ReplyDeleteNu stiu de ce. La Spam nu se afla...
DeleteDa, am un antispam care functioneaza perfect :)
Tot ce e spam, adica comm-uri cu reclame, e trimis automat acolo. Am cateva zeci ;)
toti avem golgota noastra mai mica sau mai mare! suntem de apreciat zic eu cand nu ne dam batuti si zi de zi mai facem cate cate un pas...hotarat :)
ReplyDeletezi faina sa ai!
Da, Geanina, asa este. Clar fiecare avem! Eu cred ca e important sa recunoastem. Nu sa ne amagim ca totul e perfect in vietile noastre.
DeleteSi normal ca nu ne dam batuti. Eu una nu!
Multumesc pentru cuvintele tale!
Sa ai la fel!
Ma bucur ca l-ai urcat, pentru ca scrii foarte ok...
ReplyDelete:) Multumesc!
DeleteUneori cuvintele ne ineaca mai mult decat lacrimile.Dar dupa ce le aruncam in lume parca ne eliberam de o povara.Si mie imi place sa scriu, m-am hotarat greu sa arat lumii ce scriu, mi-era teama de ridicol.Acum mi-a trecut, cand apas prima tasta deja incep sa ma simt mai bine.
ReplyDeleteAdelina, ai mare dreptate. Si mai ales daca simti la fel prin scrisul pe blog...e perfect. Uneori nu ma simt chiar mai bine si stii de ce? Pentru ca vad ca mai multi doresc o postare in care sa spun ce fericita sunt. Daca as fi fericita, in sensul acela, nici nu v-as spune ;)
DeleteDespre fericiri ca aceea cand ai nostri au castigat medalii la J.O., da, mi se pare firesc sa scriu. Insa pentru cei care nu sunt prea fericiti, a spune ca-s fericita sufleteste...nu mi s-ar parea chiar OK. Mi s-ar parea usor indecent, lipsit de respect fata de nefericirea de peste tot... Ma bucur insa mult pentru fericirea celor din jur. Cred ca e suficient :)
Cum spunea şi Geanina, fiecare avem propria noastră "Golgotă", pe care ne căznim s-o urcăm. Şi fiecare îşi ştie cel mai bine neîmplinirile, durerile, suferinţele... Uneori avem curajul să vorbim despre acestea, alteori alegem ...tăcerea. Te admir pentru curajul tău. Sigur (dar asta ştii şi tu) că nu trebuie să te aştepţi la prea multă compasiune şi sinceră înţelegere. Aşa cum spuneai, oamenii sunt atraşi de ...suferinţa altora, fără să şi încerce să o aline cumva.
ReplyDeleteÎţi doresc numai bine, dragă Elly! Să reuşeşti să îţi afli pacea sufletească, să te regăseşti pe tine însăţi şi să...urci cu fruntea sus, pe mica ta Golgotă!
Să ai o zi frumoasă! :-)
Multumesc, Alex! Comentariile tale sunt ca de obicei pline de suflet.
DeleteVreau sa-ti spun ca nu scriu nimic asteptand compasiune. Nici pe departe! Urasc a fi compatimita. Nici citate motivationale nu astept :)
Dar nici nu doresc ca oamenii sa se astepte sa postez chestiuni vesele despre mine cand ele nu se intampla, nu pot. :)
Multumesc mult pentru urari! O zi la fel!
Mă bucur că spui aşa!Iar faptul că ţi-ai asemănat drumul vieţii cu un urcuş pe propria-ţi Gogotă, dovedeşte clar că vrei să-ţi duci singură crucea, cu hotărâre. Aşa să faci! Ceilalţi....doar simpli "spectatori" sau privitori curioşi. Important este că tu ştii cel mai bine ce este în sufletul tău, acolo unde nu poate pătrunde nicio privire străină...
DeletePace şi bucurie! :-)
Multumesc inca o data, Alex! Ai inteles foarte bine. :)
DeleteNumai bine si tie!
sa incerci sa o faci numai de placere , sa nu devina o obligatie...si va fi bine..:)...o saptamana frumoasa !
ReplyDeleteExact asta fac, draga mea :) Daca voi simti ca scrisul pe blog va deveni o corvoada...voi renunta. Nu-mi place sa mint.
DeleteMultumesc! La fel!
Da... așa e! Oamenii sunt înebuniți să aibă știri despre suferință. Asta pentru că toți suferă și vor să știe că nu sunt singuri. Viața este tristă atâta timp cât nu vrei să o privești în față...
ReplyDeleteBine ai revenit, Cezar!
DeleteDupa atata tacere... :)
Asa am constatat si eu si stiu ca exact din acel motiv. Am si scris chestia asta (ma rog, ceva asemanator), ca un raspuns la un comentariu la o postare de-a mea. Exact pentru asta, fiindca parca isi doresc sa se regaseasca, cu toate nefericirile, si in semenii lor. Pentru a nu se mai simti singurii nefericiti.
Viata e cum e...si mai vesela, si mai trista... Important e sa nu disperam.
Astept cu atata nerabdare, cum nici nu-ti imaginezi, sa vina postarea in care sa pui pe taraba o Elly vindecata, plina de speranta, optimism si fericire! cu o noua dragoste, una sincera si protectoare, pe masura sufletului tau! si mai mult, o Elly vindecata, cu lectiile invatate, cu durerile si dezamagirile inchise in dulapul trecutului! stii de ce sunt necesare dezamagirile? pt ca sunt dez-amagiri! reprezinta ruperea de amagire, ruperea de fals si de minciuna! reprezinta doar o etapa de trecere de la amagire la adevar! iti trebuie rabdare, si asta ai din plin!dar cel mai important, vointa de a lasa durerea in urma!
ReplyDeleteMona, draga mea, nu astepta :) Chiar asa ceva nu. Speranta am, altfel as fi murit. Dar optimism prea mult nu-mi e caracteristic, nu-i asta structura mea sufleteasca. Cat despre fericire...nu stiu de s-a impartit si pentru mine. Nu fericire imi doresc neaparat ci un echilibru si lipsa nefericirii, lipsa ce nu implica automat prezenta fericirii. :)
DeleteIar dezamagirile stii bine ca ne asteapta la orice coltisor. Din acelea mititele avem in fiecare zi...
Revin la speranta. Ador mitul despre speranta, Cutia Pandorei. Deci... totul e spre bine :)
Iti multumesc mult pentru vorbele minunate!
Cu fiecare noua postare, este un pas spre vindecare.
ReplyDeleteIti trebuie curaj sa scrii despre suferinta ta? Da.Este greu sa admiti ca suferi, ca ai o problema, dar scriind te descarci, este o metoda terapeutica.
Scrii bine, deci fa-o in continuare iar noi te vom citi cu placere.
:) Stiu ca tu stii. Asta inseamna un om care poate citi sufletul semenilot sai :)
DeleteMi-a trebuit curaj, sa stii! Unii nu l-au gasit. Eu da si sunt mandra de asta, consider ca a fost o mare victorie personala. Sigur ca-i greu sa admiti ca ceva nu-i in regula cu viata ta, asa, ca om, sau sa admiti ca e chiar un dezastru. Dar am gasit acest curaj si nu-mi pare deloc rau.
Multumesc pentru apreciere. Si pentru incurajare. :)
Sper ca o data ce ai pus totul "pe hartie" sa poti încheia si capitolul! Nu e nevoie sa urci mai departe cu "desaga" de dezamagiri si suferinta în spate! Pune-o jos da-i un picior si las-o sa se rostogoleasca la vale! Stiu ca e usor de zis si greu de facut dar totul trebuie sa aiba un început si un sfarsit. Incepe prin a te bucura de viata Elly draga, ai jelit destul, nici nu stii ce repede trece viata, ai clipit o data si deja ai 30 de ani....... clipeste cat poti de rar! Te pup, draga mea draga!
ReplyDeleteN-am spus ca am pus totul pe "hartie", Minnie, draga! :))
DeleteDaca as fi pus totul...poate ca inchideam taraba. Nu cred ca doresti asta :)
Nu sunt o fire vesela in general, poate ai observat ca va povestesc viata, chiar si a altora, din unghiuri mai obscure, chiar dark. Viata este si asa. Eu aceste laturi le vad mai bine :) Le inteleg mai bine. Si le zugravesc mai bine. Pentru veselie avem weekend-urile ;)
Atunci fac pauza la tristete si ma bucur impreuna cu voi toti. Eu cred ca pastrez un echilibru foarte OK.
Mi-am adus aminte o replica dintr-un film. Ceva de genul "Si cand se va termina?" fiind vorba de o intrebare a unei femei catre un barbat, referitor la iubirea mai ciudata care-i lega. Raspunsul lui a fost: "Se termina cand se termina". Asa si cu mine. :)
Imi place metafora cu clipitul.
Iti multumesc, esti adorabila :) Te pup cu drag!
Nici eu nu am crezut vreodata ca voi fi in stare sa-mi expun viata public, pe un blog. Acum, cand o fac, eu consider ca exagerez, ca dau prea mult din casa, iar ceilalti au senzatia ca nu spun nimic, ca nu ma cunosc deloc. Deh, ce iti e si cu asteptarile astea...
ReplyDelete:) Nici eu... Inca sunt uimita, ca sa spun drept.
DeleteNu, nu exagerezi. Eu zic ca e foarte in regula. Daca li se pare putin, inseamna ca trebuie sa apesi pedala de acceleratie ;) Daca oamenii vor mai mult ;) Glumesc, desigur!
Fa ceea ce faci! O faci foarte frumos si bine!
Multumesc mult, Nice!
ce pot sa spun citeste asta si o sa-ti revii...http://www.scribd.com/doc/4956047/Trecerea-Vrajitorilor
ReplyDeleteMultumesc mult. Am vazut despre ce este vorba. Nu este cazul. Si nici timp n-am.
DeleteNu e cazul pentru ca ai citit doar aceasta postare si nu ai toate elementele. Postarea vorbeste despre curajul de a imi expune public durerile. Lucru care m-a ajutat si in momentul de fata ma indrept spre vindecare. Parol!
O seara frumoasa iti doresc!
Blogul pentru mine este felul de a arata ce imi place caci eu am nevoie de frumos si de liniste ca sa pot sa ma regasesc dupa fiecare zi. E si acesta un fel de a te deschide.
ReplyDeleteSincer eu nu as putea sa o fac ca tine!
Esti foarte curajoasa si te admir pentru asta!
Seara placuta!
Stiu, draga Melly! Blogul tau e o mica oaza de frumusete. De cate ori ajung, superlativele sunt de multe ori de prisos, atat de frumoase sunt acele postari. Adica constat, cam de fiecare data, ca vorbele mele sunt prea sarace ca sa vorbeasca despre frumusetile pe care ni le prezinti cu atata placere si generozitate.
DeleteStiu si te cred, de aceea am gasit potrivita aceasta postare, fiindca acest curaj e destul de greu de gasit. Slava Domnului, l-am gasit si sunt multumita de mine.
Multumesc din tot sufletul, Melly draga!
O seara la fel!
Frumoase randuri Elly, dar putin triste pe alocuri. Continua sa scrii si sa pui pe taraba bucatele din sufletul tau, pentru ca o faci tare frumos! Curajul vine de la sine, inceputul este mai greu. Te imbratisez!
ReplyDeleteLarisa, nu au cum nu fi triste. Periodic, postarile mai triste (re)apar pe blogul meu, atat ca un laitmotiv dar si pentru ca am momente in care as zice ca se produc usoare recaderi. Din ce in ce mai rare, insa... Asta e si rolul acestui blog...numele lui, pattern-ul...totul merge asa cum l-am gandit. Desi nu stiam atunci ce voi face, aveam doar o idee extrem de vaga...
DeleteMultumesc pentru incurajare. Speram sa va placa. Constat ca asa este si faptul acesta ma bucura nespus.
Te imbratisez si eu! Numai bine!
Really lovely and tender.
ReplyDeleteThank you, Leovi dear! Inteleg ca ai inteles ;)
DeleteHave a nice evening!
Foarte frumos şi adevărat spus "Urcând, în fiecare zi, Golgota mea cea mică..."
ReplyDeleteCărarea vieţii noastre e o Golgotă... Cei care o urcăm, ne-o expunem, ne lăsăm fotografiaţi, ca să zic aşa. Probabil că cei care sunt aşa, în adevăratul sens al cuvântului, nu au ucis, nu au furat, nu au minţit, nu au urât s.a.m.d., iar peste toate astea, au iubit.
Ai zis asa de frumos: "iar peste toate astea, au iubit."...
DeleteMa fac vinovata de toate "pacatele" pe care doar ce le-ai insirat insa mai mult decat toate de ultimul, cel citat :)
Multumesc mult pentru comentariu.
Am citit ultimele tale postări şi trebuie să recunosc că sunt uluită.
ReplyDeleteCu fiecare postare durerea creştea şi sfâşierea era mai mare...până acum nu am fost în stare să reacţionez. Aş vrea să te îmbrăţişez şi prin simpla atingere să-ţi iau toată durerea, amintirile, rănile...
Dar, aşa este, toţi avem Goglota noastră ... şi trebuie să o urcăm!
E bine că nu mai eşti singură!
Anastasia, trebuia sa citesti mai multe...inca de cand am inceput a scrie pe blog.
DeleteToate aceste 7 postari au insemnat ceva: un fel de "recapitulare". Nimic foarte grav, ce-a fost foarte greu a mai trecut. Nu toate acele amintiri sunt dureroase. Unele sunt bune in sensul ca m-au ajutat sa inteleg cumva anumite intamplari. Cele foarte triste, ultimele doua, inca fac parte din viata mea, ca sa zic asa...inca "lucrez" la etapele acestea.
Multumesc mult. Aici pe blog nu sunt singura, ai mare dreptate. :)
De multe ori, o foaie si un pix (in cazul de fata un blog) fac minuni. E mai usor sa scriem ce simtim decat sa ne exprimam verbal, mai ales daca acele cuvinte se chinuie sa iasa printre cascade de lacrimi si un oftat prelung.
ReplyDeleteOarecum. Fac cate ceva :)
DeleteNu am vazut alta solutie in acele momente. Se pare ca nu m-am inselat prea mult. Si ai mare dreptate, mai ales ca eu nu puteam vorbi despre ceea ce ma framanta. Adica nu in vorbe, scrisul fiind mult mai potrivit. Multumesc!
oricat de greu ar fi, oricat de greu ni s-ar parea sa trecem peste o lovitura, peste ceva dureros, fara nicio speranta, nici nu ne dam seama cand zambim din nou! Sper ca acum esti bine! Te pup!
ReplyDeleteCeea ce am scris in postarea asta nu e ceva nou, Alina.
DeleteDe la inceput blogul meu s-a "ocupat" de povestea asta. Credeam ca stii... :)
Multumesc!
Toţi cei care au lăsat comentarii aici ca şi la postările din urmă sunt oameni foarte ataşaţi de blogul tău.Sunt oameni foarte sufletişti cărora le pasă de semenii lor, le pasă de necazurile care nu îţi dau pace.Ştii doar vechiul dicton : "homo sum et humani nihil a me alienum puto".Dar ei au lăsat comentarii pentru că au fost provocaţi de textele tale de o sinceritate ieşită din comun, de un talent rar întâlnit în a reda durerea simţită, trăită pe viu, şi apoi ţinută ascunsă în suflet, şi dusă ca pe o povară pe o Golgotă pe care, de altfel, fiecare dintre noi o suim zilnic...Fiecare ne ducem crucea care ni se pare mai mult sau mai puţin grea...
ReplyDeleteAş zice, în chip de consolare, că e totuşi de preferat să urci cu greaua povară acest povârniş arid decât să ajungi să cazi de pe el, iremediabil, în străfunduri, în hăurile deznădejdii.
Curaj, Elly! Sunt doar atâţia prieteni pe acest blog care te simpatizează şi, dacă ar putea, şi-ar lua fiecare o părticică din povara ce te apasă, ca să îţi fie mai uşor...Numai bine!
Ai mare dreptate si sunt fericita ca i-am cunosct prin intermediul acestui blog. Curaj am. As zice ca tristetea se incapataneaza sa plece...orice as face deocamdata. Dar sper sa fiu bine.
DeleteIti multumesc pentru vorbele atat de frumoase.
O noapte buna!
Imi amintesc momentul in care am citit acele vechi articole, imi amintesc cum mi s-a sfasiat inima de mila ta, de suferintele pe care le-ai indurat. Mi-a fost teama pentru tine. Acum mi se pare ca esti mai bine, ca ti-ai mai revenit, ca vorbesti altfel, deci sperante de vindecare sunt. Singura problema este ca tu nu iti doresti din toata inima sa te vindeci.
ReplyDeleteVienela, toate aceste 7 postari au insemnat ceva: un fel de "recapitulare". Nimic foarte grav, ce-a fost foarte greu a mai trecut. Nu toate aceste amintiri sunt dureroase. Unele sunt bune in sensul ca m-au ajutat sa inteleg cumva anumite intamplari. Ultimele doua, inca fac parte din viata mea, ca sa zic asa...inca "lucrez" la etapele acestea.
DeleteStiu...postarile acestea, sapte la numar, au derutat putin. :) Sorry!
Nici nu ai idee ce eforturi fac. E foarte greu dar e mult mai bine.
Multumesc.