Aici va apărea ceva. Din clipă în clipă...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

Vă rog să aveți puțintică răbdare pentru povestea săptămânii. Va ateriza aici din clipă în clipă... 
Mulțumesc!

O singuratică crizantema de culoare roșie-roz

Cam ciudat, dar așa am hotărât să încep. Acel "din clipă în clipă" se vede că s-a prelungit. Ideea este că n-am avut timp să scriu ceea ce aveam în plan dar am dorit ca articolul sa fie publicat ieri. In ultima clipă am reușit să scriu cele două rânduri. Știu, puteam stabili eu ora, căci e posibil. Însă n-ar mai fi fost la fel.  

Ziua concursului începe cu micul dejun.

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

Am ramas datoare cu o poveste. Si cu un final... 

Trebuie sa revin la Constanta, pentru a continua povestea. Dupa ce mi-am luxat palma mainii stangi, mi-am lovit destul de rau dar, slava Domnului, doar mi-am julit genunchiul piciorului drept si dupa ce am ramas fara inotator si nici n-aveam bicicleta...de parca toate ghinioanele se abatusera asupra echipei din care faceam parte, pana la urma, in ciuda a tot si toate, a rasarit soarele. 

A doua zi dimineata, la 7,15 coboram la restaurant pentru micul dejun. La receptie am intrebat daca au coborat si colegii mei si daca micul dejun e gata. O doamna ospatarita, care trecea exact atunci pe acolo, a prins din zbor intrebarea mea și mi-a spus ca n-au pregatit nimic, ca nu li s-a comunicat ca trebuie sa fie ceva gata pentru ora 7. La bucataria restaurantului hotelului începeau programul la ora 8,00... 

"Oi înfuriate" sau o iubire mai mare decât frica de moarte

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

Katja Lange-Müller

"Scrisul, în cazul meu, este o activitate obositoare, cronofagă, care te face asocial: stai în halatul de baie şi nu mai vezi nici o diferenţă între zi şi noapte.

Se întâmplă să scriu pagină după pagină, dar nu mă pot apuca de scris decât dacă ştiu deja sfârşitul. Pentru că atunci textul funcţionează ca un vârtej şi sfârşitul trage restul conţinutului după sine. Tensiunea de la suprafaţă e alta. Sunt autori care scriu prima propoziţie şi le aşteaptă pe celelalte. La mine nu merge aşa."  [Interviu cu Katja Lange-Müller - decembrie 2010].

Soja se află de un an în Belinul de Vest. [Soja se citește și pronunță exact ca românescul Zoia. Sau rusescul Zoia, de la Zoia Kosmodemianskaia, care, "grație" mamei sale, i-a fost "nașă".]

Mama Sojei făcea parte din lumea bună a vieții politice berlineze, secretar doi al conducerii de partid, fapt pe care fiica sa nu l-a apreciat ca fiind unul extraordinar, ba chiar dimpotrivă de vreme ce, scârbită de tot si toate, în 1986 trece Zidul. 

Urcând in fiecare zi Golgota mea cea mica...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

[7. Primul tu sau distilarea prin adevăratul curaj] 

Nu stiam ce inseamna sa am un blog. Stiam ce inseamna sa aiba altii un blog, mai frunzarisem bloguri, cand si cand. Dar nu stiam ce inseamna sa am eu un blog. Nici nu era usor. Ce credeam eu a fi simplu se dovedea a fi foarte dureros si foarte complicat.

Am facut blogul in iulie. Inmarmurita de durere, asteptand nu stiam nici eu ce...poate sa mor cu adevarat, n-am putut sa scriu nimic pe blog. Nimic. Exact cum ma simteam si eu. Ma simteam un nimic. Parea ca remasesem in viata dar nu traiam. 

Oare fiinta trista, palida, încercănată, slabă si cu chip parca imobil eram eu? Cea care zambea mecanic, doar ca sa zambeasca, eram eu?!?

Oglinzile asa spuneau, cei din jurul meu ma apelau asa cum stiam ca ma chema pe mine. Insemna ca eu eram. Incepusem sa am dubii daca voi scrie vreodata ceva pe acel blog. Notasem parola pe o bucatica de hartie si o aruncasem intr-o poseta. 

A trebuit sa treaca o jumatate de an sa inteleg ca eu eram aceea, ca nu voi mai fi niciodata cum am fost. Ca eu, cea de dinainte de tine am murit. Ca acum, in trupul meu traia o alta. Mai dezamagită și mai incercata de viata dar mai puternica si mai hotarata ca niciodata sa faca ceva. Inca nici nu stiam exact ce dar trebuia sa ma agat de viata. Nu-i puteam dezamagi pe cei ce ma iubeau.

În ianuarie, peste o jumătate de an, am cautat bilețelul cu parola si am ramas surprinsa ca l-am mai gasit.

Nu era deloc usor sa scriu pe blog. Urma sa-mi expun viata ca pe taraba. Imi trebuia curaj. Pe care dupa cateva zile in care am tatonat terenul si am „aruncat” vreo trei articolase de incalzire, l-am gasit. Curajul.

Apoi am dat drumul robinetului cu lacrimi pe care prea mult il tinusem inchis. Nu stiu de ce, oamenii sunt interesati de suferinta semenilor lor. Cu cat mai atroce, cu atat mai interesati sunt. N-am stiut asta. Am descoperit odata cu primele postari. Care au fost, surprinzator, destul de comentate.

M-am convins, o data in plus, ca acea persoana noua eu eram. Am descoperit un alter ego capabil sa scrie, capabil sa exprime toata acea durere ce ma sfasia pe dinauntru. Care-mi tinea sufletul intr-o perpetua implozie...

Si m-am descoperit si ma redescopar cu fiecare postare noua. Caci cu fiecare noua bucatica de text, expun pe taraba blogului, cu un curaj de care mai inainte nu ma credeam in stare, o bucata din sufletul meu...sperand sa-l vindec. Urcând, in fiecare zi, Golgota mea cea mica...

"Stiai ca sunt nimic fara tine..."

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

[6. Prima moarte sau distilarea prin rămânerea în viaţă]

SCRISOARE
 

„Am pierdut multe lucruri in viata. Si am suferit, si am plans. Mai mult, mai putin... 

Am cunoscut iubiri. Am cunoscut neimpliniri si despartiri. Niciuna n-a fost insa ca despartirea de tine. Niciuna nu m-a durut atat de mult. Niciuna nu mi-a spulberat sufletul in toate cele patru zari ...si inspre cer...dar si inspre afundul pamantului... Niciuna.   

A fost ca si cand ai fi murit. Si o parte din mine a murit si ea deodata cu tine. In ziua aceea toata lumea mea s-a prabusit. Tot ceea ce traisem, visasem, sperasem, s-a imprastiat ca si cand n-ar fi fost.

Nu ne-a fost foarte bine, stiu. Ca un copil rasfatat ai facut tot ce-ai vrut din mine fiindca te iubeam nebuneste, fiindcă știai ca sunt nimic fara tine... Știai... Si-ai profitat din plin, in toate felurile posibile, de multe ori de neinteles si pentru mine. Si te-ai jucat de-a v-ati ascunselea cu sufletul meu

Blue Butterflies

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

Uitasem. Uitasem cu totul ce inseamna sa-ti fie foame. Au fost de-ajuns cateva priviri si vraja s-a lasat. Atat de puternica incat niciodata, cand eram impreuna, nu-mi aminteam ca trebuia sa mai si mananc ceva. Daca tu nu m-ai fi intrebat cand si cand: "Vrei ceva?" nici nu mi-as fi amintit.

Nici nu aveam timp sa-mi aduc aminte. Nu aveam timp pentru ca, din ziua aceea, hrana mea erai tu. Eram prea ocupata cu tine. In toate gandurile mele traiai, locuiai doar tu. Cu drepturi depline.

Ma durea fiecare clipa, o dulce durere. Ma durea pana la lacrimi. De fericire... 

Aproape ca nu mancam, nu aveam nevoie de nimic, decat de ochii tai caprui...sa ma inec in adancul lor, sa ma îmbat de fericire, in parfum de fericire. Nu aveam nevoie decat de

Daria

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

sursa

Latratul catelusului nostru m-a facut atenta. La poarta se afla o femeie, al carei chip se zarea partial. In timp ce ma indreptam spre acolo, ma gandeam, imi cautam prin cutiutele cu amintiri. Nu stiam cine era. Am deschis poarta si am zambit. Au trecut pret de doua sau trei secunde. Nu recunosteam persoana. Apoi, cand era gata sa intreb pe cine cauta, a deschis ea gura, mi-a zis pe nume, si a zambit, la randul ei. Doar vocea, neschimbata, desi altfel, mi-a dezvaluit ca in fata mea se afla prietena mea cea mai buna din liceu. Pe care nu am recunoscut-o, atat era de schimbata. 

Trupul imputinat, aproape injumatatit fata de cum mi-o aminteam de la ultima intalnire, cu vreo sapte ani in urma, chipul trist si extrem de obosit, incredibil de imbatranit, m-au facut sa ma cutremur pentru o clipa. Mi-am stapanit insa instantaneu tremurul imperceptibil al vocii si sper din suflet ca expresia de surpriza (si de ingrijorare), care trebuie sa-mi fi aparut pe fata, sa nu ma fi tradat.

Era doar piele si os. M-a durut sufletul instantaneu si lacrimile-mi curgeau in rauri interioare. Vorbeam, dar parca nu-mi

Cuvinte noi...neterfelite încă...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

Ți-aș spune că...

Uitarea...nu vine... Amintirea ta, în schimb, otrăvește eficient...și ucide lent...

Dorință?

Da... Ironic. Să îți mai simt o singură dată prezența...acum, că m-am obișnuit, cumva, cu absența...

Mi-e dor să ating aerul ce te învăluie...Să ne mai adulmecăm măcar o dată precum se adulmecă necuvântătoarele...mi-e dor...

Toate miresmele sunt vii, să știi...sunt acolo...gravate-n suflet pe vecie...le păstrez pentru tine. Ca să te simți ca acasă de vei dori sa revii...

Aș vrea?

Aș vrea...

Sunt onestă cu mine...cu tine...cu noi. Cum am fost...cum voi fi... pentru doi. Mereu oscilând între trecut și prezent... căci viitor... nu mai am, nu avem... Ți l-am oferit pe-un zâmbet, zâmbind...crezând c-am făcut un bun schimb. Așa-mi părea atunci... 

Tu l-ai luat simplu, firesc, ignorant și l-ai aruncat ca pe-un dar inutil...rătăcindu-l. Pentru că, nepăsător, n-ai știut ce face cu el...

Când m-am dezmeticit...după...l-am căutat, nemaigăsindu-l.

Va fi ajuns, gândesc, la coșul de gunoi. Al amintirilor aruncate de toate cuplurile destramate ale lumii. 

Știi? Îmi închipui că trebuie sa fie un coș gigantic. Mai tot timpul aud de noi despărțiri...de parcă întreg universul se splitează... 

Sunt semne rele...și totuși vreau să-mi fii pentru ultima dată țărmul de cer și de stele...

Și dacă nu ți-ar fi de-ajuns senzualitatea mea... am pregătite câteva cuvinte. Cuvinte noi...doar pentru noi doi. Cuvinte dulci...nerostite, neterfelite încă...cuvinte rare, cuvinte pure. Care să-mi cânte iubirea. Cum n-am mai cântat-o. Iubirea mea de tine...cântec vechi...cu un refren nou... nou, cu ecou... Și cu mărinimie, cum mă știi...am să le risipesc pe toate...

N-am să mă mai ascund de nimeni...Să știe toți că te iubesc. Cum te iubesc...căci te iubesc ca viața...te iubesc cum respir...

Dacă închid ochii ...amețesc...ca-ntr-un carusel...vârtej nebun de senzații...

Nu-i mai închid...stau trează...să-mi păzesc visul... Vreau sa am mintea limpede...pentru ziua "aceea"...

Mi-aș dori toate astea...ți-aș spune toate astea...doar dacă ai mai vrea să le simți...să le auzi...să le avem...

Dar...presimt că-i doar un gând imposibil...o întâlnire cu o iluzie... Căci, eu, nu mai sunt decât durere fluidă... lacrimă înghețată...un suflet în perpetuă implozie...o dorință ce se zidește în fiecare secundă, până la cer...ca apoi, în secunda imediat următoare, să se prăbușească...vrând să moară...dar încăpățânându-se să rămână vie... durere sfâșietoare...și mi-e dor...și mă doare... 

Cum să mă despart de tine? N-am reușit nici până azi...

Ție insă...ție ți-a reușit cu mult, mult prea bine...

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia a 19-a, tema "Ți-aș spune că… Pe cine ai vrea să întâlnești? Ce cuvinte ar curge între voi?  Cum v-ați despărți?" fiind propusă de Simona, câştigătoarea ediţiei precedente.

Alte articole participante: Întâlnire cu dragostea, Întâlniri, Ți-aș spune ca..., Așteptați-ma..., Suflet în oglindă, Nu sunt cuvinte, Rendez-vous cu un vis, Băiatul fără nume, fara zahar., Intalnire nerealizabila,
Cadru sihastru denumit optimism,


27.04.2012

Dintre ruinele sufletului meu...

http://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/durere

Sunt un blogger foarte "tanar"... Desi blogul meu pare a avea ca data de nastere iulie 2011...este doar o data...nimic mai mult. I-au trebuit luni de zile de chinuri ca sa ia nastere, incepand din iulie 2011 pana in ianuarie 2012, timp in care nu am scris NIMIC...decat numele blogului, o declaratie de intentie si un salut pentru potentialii vizitatori/cititori.

Acolo m-am poticnit fiindca simteam ca sufletul meu nu era pregatit de mai mult...nu inca...

Deci, acest blog s-a nascut dintr-o stare...o stare nedorita... si pentru ca asta am simtit atunci ca trebuia sa fac.
A face un blog este simplu...la prima vedere. Iti alegi un host, urmezi niste indrumari...si...ii dai drumul. Daca ai inspiratie, articol dupa articol. Cred ca atunci cand isi fac un blog, multi gandesc astfel. Probabil de aceea sunt multe bloguri ce apar peste noapte dar tot peste noapte se si dizolva in spatiul virtual. Nu am pornit la drum cu asemenea planuri.
Dupa cum se vede, cu mine si blogul meu a fost o poveste... Nu frumoasa, cum se presupune ca sunt povestile,