 |
| foto personala |
Mai e oare nevoie sa spun cat de mult imi plac florile campului? Eu cred ca m-am nascut sa le iubesc. Imprastiate pe un camp, pe un deal, intr-o poienita montana sau doar pe marginea drumului, exercita asupra mea aceeasi fascinatie.
Campul impanzit de flori e imaginea copilariei mele cand nu credeam, ori poate nici nu stiam ca exista ceva mai frumos. Florile, ca minuscule pete de culoare ce, curios, nu se pierdeau in imensitatea verde a campului sau poienilor, le depistam oriunde, de parca as fi posedat un detector. La fel mi se intampla si azi.
Aveam mai putin de 4 ani cand parintii m-au luat pentru prima oara cu ei la munte, la Sinaia. Mama isi aduce aminte si acum, ca, la sfarsit de iunie aflandu-ne noi acolo, ii scapam din mana si fugeam prin toate locurile cu verdeata sa culeg cate-o floricica ce mi se parea o adevarat minune, extraordinar de frumoasa. Daca era si parfumata, cu atat mai frumoasa mi se parea. Astfel ca, din fiecare plimbare prin statiune sau pe potecutele de printre vile ma intorceam cu cate un buchetel de flori multicolore. Pe cele care se incapatanau sa nu cedeze manutelor mele fragile
