https://dragosteoarba.blogspot.com/search/label/citrice
 |
| desen personal |
Mă împresoară. Mă invadează. Mă dor și mă-nfioară. Mai ales mă dor și mai ales noaptea, când liniștea coboară, când doar torsul fin al laptopului se simte aproape imperceptibil. Cuvinte frumoase, cuvinte hâde, cuvinte în fragmente de fraze, fraze rotunjite sau sparte inestetic în bucăți disparate, amestecate, parcă fără legătură cu viața mea. Și totuși...au aceeași cadență. Le recunosc, le simt apartenența la sufletul meu, la ceea ce a fost el cândva, nu la ceea ce mai este azi.
Cuvinte vechi, cuvinte noi.
Cuvinte vechi ascultate și rostite de sute de ori cu speranță și dragoste.
Cuvinte noi, neterfelite încă, pe care aș fi vrut să le pronunț cu alte speranțe și cu dragoste renăscută dar n-am mai avut ocazia. N-a mai fost să fie.
Cuvinte șoptite, fericite, zâmbite, întristate, înveselite, îndurerate...cândva fiind prezente acolo, în "acele" zile. Zile ce-au rămas în trecut, fără nădejde de întoarcere. Doar cuvintele ce-au însoțit acele zile călătoresc straniu. Cum ajung oare în prezent, de ce? De ce nu s-au pierdut atunci, în acel timp, când totul s-a năruit și s-a împrăștiat? Atunci când sufletul meu ce plutea înaripat s-a prăbușit. Cuvintele și, mai ales, necuvintele l-au ucis. N-a căzut în colb, poate mai avea vreo șansă, a cazut pe-o piatră dură, ca de diamant. Sufletul meu s-a spart în mii și mii de cioburi. Dureroase.
Dar Cuvintele n-au dispărut. De parcă nu s-au terminat. Nu și-au încheiat misiunea, nu și-au spus ultimul...cuvânt. Poate că n-au găsit oportunitatea. Absurd. Nefiresc. Și totuși...
Cuvinte încăpățânate! Uneori aș vrea să vă urăsc! Pentru că eu, deși țin ușa închisă, voi izbiți precum berbecul în poarta
Un șir care i se părea lung...Nu neapărat pentru că lista număra cam multe poziții ci pentru că totul părea timp pierdut. N-ar fi crezut vreodată că viața sa va ajunge aici, în acest impas. 
