Inelul de logodnă

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/02/inelul-de-logodna.html

Niciodată nu am crezut că voi scrie despre un asemenea subiect. Întâmplări de genul acesta eram convinsă că sunt doar subiectul filmelor mai mult sau mai putin romanţioase...lacrimogene...

Am doar trei prietene. Una este căsătorita, alta îl caută de când se ştie pe Făt-Frumos, iar a treia...

Ei, bine, a treia...ea e subiectul acestui articol.

Sâmbătă, după ce m-am întors de la job (da, am scris corect, mai lucrez şi sâmbăta uneori), n-a trecut mult şi am primit vizita ei, în prealabil anunţată telefonic, cu o voce care mi s-a părut tristă, gâtuită...

Însăşi vizita m-a uimit, în ultima vreme, ea fiind mai mult preocupată, pe lângă carieră, de viitorul său soţ, deocamdată logodnic, şi de tot ce presupune asta. La rândul meu, eu având necazurile mele, şi, în ultimul timp, nesimţind deloc nevoia să mă destăinui nici măcar celor foarte apropiaţi, ori mai ales lor...ne-am întâlnit mai rar. Am ţinut legătura mai mult telefonic.

În fine, ea, care e o fire veselă şi pusă mereu pe şotii...am remarcat când a sosit, că tristeţea n-o prindea deloc...căci era cu mult mai tristă decât o simţisem la telefon.

Ştiam că fusese plecată, trimisă de firma ei, cam o lună, la o specializare, undeva, în afară. Se întorsese de vreo două săptămâni. Oare ce se întâmplase?

...Se întâmplase că, în timp ce ea era plecată, logodnicul ei a cunoscut pe alta şi s-a îndrăgostit fulgerător de respectiva. Am rămas interzisă. Ştiam cât se chinuise el s-o cucerească, cum şi eu am fost solul iubirii lui la un moment dat, când ea făcea pe inabordabila, cum şi cât s-au iubit... cum a venit să-i ceară mâna, cu nişte superbe inele de logodna, din aur alb, cu diamant...îngenunchind in faţa ei... De poveste...visul oricărei femei...

De sărbători hotărâseră şi data cununiei, chiar şi modelul de verighete. Desigur, tot un model absolut superb. Trebuie să
spun că tipul îşi permite...câştigă foarte bine.

Încă nu-mi reveneam, nici nu ştiam cum s-o liniştesc... să-i potolesc accesele de plâns.

Oricum, deja faptul era consumat. Se despărţiseră, cu destule lacrimi din partea ei, şi, din fericire, el avusese totuşi decenţa să nu fie mitocan, să nu facă reproşuri fără motiv. De câteva zile îi făcuse pachet şi-i trimisese ce obiecte avea rămase pe la ea...mai puţin acel splendid inel de logodnă.

Îşi luase câteva zile concediu, să-şi lingă rănile şi, abia după ce se mai liniştise, a venit să-mi povestească toată nenorocirea ei.

Încă eram fără cuvinte...de mult timp, pentru mine nu existase decât nefericirea mea...apoi, după ce am mai calmat-o puţin, şi m-am abţinut să îl critic pe el prea dur, am reuşit să articulez câteva întrebări, normale, zic eu. Printre altele, mă interesa ce-a făcut cu toate cadourile şi cu inelul de logodnă.

Cadourile hotărâse să le păstreze. În fond îi fuseseră destinate, deci îi aparţineau. Inelul...şi-l dăduse jos de pe deget...însă în privinţa lui nu era hotarâtă şi voia să o sfătuiesc şi eu, dacă puteam, cum ar trebui să procedeze, pentru că, fiind atât de frumos, şi-ar dori să-l pastreze...chiar dacă acesta reprezintă acum un vis frânt...spulberat...

El încă nu reclamase returnarea inelului de logodnă...dar dacă acest lucru avea să se întâmple??

De aceea spuneam că nu credeam să am ocazia să trăiesc o asemenea întâmplare, ca de roman...ori de film...

Am lăsat totul în coadă de peşte...n-am prea ştiut ce şi cum s-o sfătuiesc...daca există vreo regulă, chiar şi nescrisă, care spune cui aparţine inelul de logodnă după o despărţire... 

28.02.2012