Scrisoare de dragoste...de dor

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/02/scrisoare-de-dragostede-dor.html

Mă întorc de la festival...cu trenul. Trenul acela, ştii tu.

N-am fost plecată decât trei zile, trei eternităţi, prilej de a fi singură cu mine  însămi şi de a rememora totul. Viaţa mea de un an şi jumătate. Toate clipele, mai mult sau mai puţin, ori doar aparent fericite, iubirea noastră pierdută.

Trenul trece leneş printre câmpuri nesfarşite, prin halte mizere, cărora le-am pierdut de mult timp şirul.
Puteam merge cu autocarul dar ştii că eu circul, cât de mult e posibil, cu trenul. Aşa am timpul şi ocazia să văd oameni. Imi place să observ, uneori să dialoghez, sa aflu poveşti de viaţă, poate...

Zgomote, mirosuri, culori, zgâlţâiturile trenului, bărbaţi, femei, copii, adolescenţi...un microcosmos. Microcosmos care mă absoarbe un timp, apoi, nu ştiu de ce, toate gândurile mele sunt doar la tine.

Sunt într-un vagon deschis, din acela în care e exclusă intimitatea, dar care oferă, aşa, un fel de intimitate colectivă, complicitate...

Vis-à-vis, trei bărbaţi, încă tineri, care după vorbă, după port par oameni cu facultăţi, împart frăţeşte o sticlă de 2,5 l de bere. Albacher... Zâmbesc amar privindu-i. Exact berea pe care o beai tu când te-am cunoscut. În fix acelaşi tip de PET.

Tot "peste drum", un bărbat trecut de a doua tinereţe, modest slujbaş făcând naveta, curăţă într-un mod neobişnuit şi-ntr-un scop total necunoscut mie, nişte nuci verzi. Cu un cuţitaş cu lama scurtă, cu mişcări foarte precise, care demonstrează oarecare experienţă şi evidentă îndemânare, scoate miezul aproape maturizat dar totuşi crud al nucilor. Nu face mizerie în tren. Are două  rucsacuri kaki. In unul are nucile întregi, în altul, dublu compartimentat, pune miezurile şi cojile nefolositoare. Îi urmăresc, fascinată şi intrigată, timp de mai multe minute, ritualul. Am vrut să-l întreb ce va face cu acele miezuri de nucă. Am tot oscilat insa, până am renunţat, mulţumindu-mă să-l privesc.

Imagini, mirosuri, zgomote...peisaje ce fug pe ferestre.

În capătul vagonului e un tinerel brunet căruia telefonul îi tot sună pe ritmuri de Nicolae Guţă şi-i sună cam des... Pare un soi de gigolo de mahala, deci, nimic surprinzător.

Cu toate că vin de la un festival rock, prin minte mi se tot plimbă, obsedant, Copilu' de Aur cu a lui "Iubire, iubire, şterge-ti lacrima" şi de care nu scap de vreo trei-patru zile, orice aş face. Ultimul chef la care am mers împreună, ti-aduci aminte? Spre final s-au pus şi manele, de acolo obsesia asta nenorocită. Stiu...

Niciodată n-aş fi gândit că după ce le-am ascultat pe Tarja Turunen şi Cristina Scabbia, superbe şi atât de talentate, Copilu' de Aur le va eclipsa. Ridicol, nu ? Ştiu, de fapt e doar amintirea ta, metamorfozată ciudat în maneaua asta. Ce să fac ? Ce pot să fac să uit ? Nu ştiu. Nimic din jurul meu nu mă ajută să uit, eu insămi nu pot face nimic deocamdată.

În cele două zile am rătăcit pe lumină, am rătăcit în miez de noapte. Am umblat  fara ţintă precisă, fără să văd în stânga, fără să vad în dreapta, în irisul ochilor mei fiind gravate doar chipul tau, silueta ta, zâmbetul tău. 

Am refuzat-o aproape violent pe prietena mea care s-a oferit sa mă însoţească. I-aş fi fost şi mi-ar fi fost o povară. Singură mi-era mai bine. Am trecut de nu ştiu câte ori prin fluxul  eterogen de oameni, în care, prin absurd, mi-aş fi dorit să te fi zărit. Am tot încercat să gasesc, să descopăr pe chipurile bărbaţilor pe lângă care treceam, care-mi păreau anoste, măcar ceva, ceva care să-mi amintească, fie doar fizic, de tine. Poate un cercel într-o ureche stangă am văzut, dar care nu semăna cu al tău. Nici el, nici urechea. Poate un chip rotund ca al tau, poate o barbă sau o mustaţă cum porţi sau poate urma unui zâmbet, da, am întâlnit, dar cine sa zâmbească cu zâmbetul tău ? N-am întâlnit pe nimeni cu alura ta, umerii tai largi. Ce să mai spun de mâinile tale ? Atât de frumoase, de fine, făcute parcă doar să dezmierde...

Cruntă deziluzie! Nimic din toate astea n-am găsit şi-au trecut pe lângă mine mii de bărbaţi. Unii mi-au zâmbit, ca unei femei care nu aparţine nimănui, disponibilă şi încă nu îmi explic cum de am găsit puterea să dăruiesc încercărilor lor câte un zâmbet trist, ca de sfârşit de lume, ca să le sugerez, să înţeleagă că totul se prăbuşea în jurul meu...

...Trenul continuă să taie nemărginirea.

Un baiat surdo-mut mă îmbie cu câteva mărunţişuri. Zâmbesc cu el. Îl opresc. Printre alte nimicuri, are cuburi Rubik. Cumpăr unul, ca să-i fac vânzare, convinsă fiind că niciodată nu voi încerca sa-l rezolv.

De vis-à-vis, chiar unul dintre cei trei care beau de zor Albacher (tocmai au terminat-o !!) a făcut între timp câteva eforturi, întrucâtva ridicole şi uşor penibile, să-l iau în seamă. Fără a mă jigni, amabil, dar bineînţeles că fără rezultat. Amuzată, l-am pus la punct de câte ori a fost necesar. N-ar fi avut nicio şansă nici înainte, înainte de TINE, adică, cu atât mai puţin acum. Nimeni nu mai are nicio şansă. Nimeni. Viaţa mea se împarte de puţin timp în două epoci clare: înainte de tine şi după tine. 

Nu ştiu ce se va întâmpla, ştiu doar că te iubesc dureros şi departe de tine voi vieţui, nu voi trăi. Din prima secundă am simţit că eşti infiltrat în ADN-ul meu, în sângele meu, ca îmi "curgi", amestecat cu el, prin tot trupul, posedându-mă cu perversitate în orice moment, fie că e zi, fie că e noapte...

Acum ştiu că acolo ai fost dintotdeauna, numai că era nevoie, trebuia să se întâmple ceva ca să descopăr. Ne-am întâlnit şi...am aflat.

Cei trei cavaleri băutori de bere au coborât. N-a rămas în urma lor decât un vag miros de bere...şi PET-ul.

Sunt aproape singură în vagon. E linişte, câtă poate fi într-un vagon de tren în mers. Zgâlţâitul monoton, familiar al trenului, sper că va reuşi să mă adoarmă. Chiar şi cinci minute mi-ar fi de folos căci sunt sfârşită de durere, de dor, de oboseală, de mult prea îndelungatul priveghi...

........................................................................................................................................

Scrisoarea aceasta ştiu că n-o vei citi niciodată... Pentru că niciodată nu vei şti că ţi-am scris-o... 

14.08.2011...ora.....