Monday, February 17, 2014

Prea frumos. Prea de poveste.

 
Prismele transparente mari, cristalizate rebel, aiuritor de neregulat și părând a fi creațiile unui artist atins de nebunia geniului mă fascinau.
Ne-am întâlnit cândva, cu multă vreme în urmă. A fost o întâlnire singulară, de aceea cu atât mai prețioasă a fost și, pe măsură ce se îndepărtează în timp, amintirea nu devine neclară, așa cum se petrec lucrurile cu amintirile, ci limpede, clară precum cristalul, nostalgică și aromată.

Kandel. Sau candel. Ori zahăr de gheață.
Unchiul, fratele tatei, ni l-a adus într-o pungă de hârtie de culoare gălbui închis, urâțică, cum aproape doar așa se mai găseau înainte de '89. Știu că, mai întâi, l-am privit cu o curiozitate extraordinară și nedisimulată dar și cu oarecare neîncredere. Nu puteam să-mi imaginez că acele aglomerări cristaline cu superba lor arhitectură asimetrică, ar fi ceva ce putea fi mâncat. 
Era prea frumos zahărul ăla ciudat. Prea de poveste. Un fel de Crăiasa Zăpezii bântuind prin Palatul de Cleștar mă simțeam. Ca și cum Hans Christian Andersen și Barbu Ștefănescu Delavrancea se înțeleseseră peste timp într-un fel oarecare, desigur miraculos, și creaseră un basm-hibrid. Doar pentru mine.

Bucățile dulci din gheață transparentă cu tentă ușor gălbuie, cioburi din Palatul de Cleștar, m-au fermecat timp de vreo două săptămâni. Pluteam pe aripile poveștilor. Cu greu le-am spart să le mănânc. Mă durea sufletul, nu eram o Crăiasă a Zăpezii autentică, aveam inima vie, neînghețată. 
Nu la fel s-a întâmplat cu soră-mea care, mai mică fiind și neavând vise din fantezii de iarnă, și-a devorat partea în vreo două zile. O singură piesă îi lipsește acestui puzzle din amintiri. Nu mai știu de era vară, toamnă, iarnă...sau primăvară. Amintire atemporală, exact ca-ntr-o poveste.

De unde adusese unchiul zahărul de gheață, nu știu, n-am întrebat și azi nu mai am pe cine...
...Multe surprize de la fratele tatei mi-au colorat copilăria. Spirit boem, avusese o viață aventuroasă. Eram micuță pe atunci dar mi-amintesc de primii stoloni de căpșuni care au aterizat în  grădina noastră, de cârciumăresele multicolore pe care le-am văzut pentru întâia dată, tot de el aduse ca răsad, de primele dalii, gigantice dar și pitice. Și multe, multe altele. 

Într-o vreme lucrase pe un șantier și, probabil, unii dintre cei de acolo construiseră prin țări arabe, fapt excepțional până-n '89. Așa ne-am pomenit cadorisite într-o zi, eu și soră-mea, cu două voaluri cu parfum de 1001 de nopți. "Dar din dar", aflasem dintr-o șoaptă presupusă neauzită de urechile mele inocente. Numai că acele 1001 de nopți din care veniseră voalurile erau moderne. Erau sintetice voalurile, cu fire aurii și argintii, unul orange, altul mov.  
Culori tari, pe care noi, ca fetițe, nu știam a le purta. Pe unul l-am prăpădit, pe cel mov, și mă încearcă și azi păreri de rău. Cel orange odihnește cumințel lângă mine. 

Mirosul și gustul de zahăr candel nu le-am mai întâlnit de atunci. Se mai găsește și acum dar sub formă de sofisticării scumpe, cristale meschine mâzgălite pe niște bețișoare kitsch. Nu cred că vreau să regăsesc acel gust unic în asemenea...mai degrabă jucării. 
Prefer amintirea acelor dulci cioburi bolovănoase ce vor purta pentru totdeauna parfum de copilărie fără griji...


__________________________________________________________________________________

Această poveste a fost posibilă datorită Clubului Condeielor Parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema numită Parfumul copilăriei îi aparține lui Vavaly.
Au mai scris  pentru această temă următorii:
Mirela, Vero, Maya, DianaAdriana Vavaly, Daurel,  Diana,  Gaby, Daurel,  



70 comments:

  1. Am vazut un film: "About Time" creatie Richard Curtis (un britanic din colonii)! Poate nu chiar o capodopera dar o idee simpla si profund romantica!
    Ti-ar rezolva nostalgii fara sa-ti diminueze nimic din gustul originar!

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) Nu l-am vazut dar am citit despre el. Cam multe si exagerate, cred, pareri elogioase. Nu cred ca e vreo capodopera, cum bine zici. Calatoria in timp e un vis, chiar si-al meu, dar nu cred sa fie ceva atat de facil. Cat priveste romantismul...nu-s deloc romantica :) Chiar daca alta poate fi parerea citind anumite lucruri scrise de mine.
      Adevarul e ca nu tin sa ma intorc in timp pentru zaharul candel, il tin minte perfect, ca si cand as avea punga aceea acum. Aici.
      Pentru altele as vrea eu sa ma intorc in timp. Am facut greseli pe care mi-as dori sa le pot repara. Dar doar daca m-as intoarce cu mintea de acum. Altfel n-ar avea niciun rost. "Originar" nu e cam mult spus? :)

      Delete
    2. Nu, nu e mult "originar"! :) (si nici n-am inlocuit "l" cu "r" .. by ignorance). Nu te-am acuzat de "romantism" dar sunt convins ca fiecare dintre noi avem macar... parfum de romantism!
      Profund fascinat de... orele de postare! :)

      Delete
    3. Nu te-am banuit nicio clipa de inlocuirea acelei litere dar tot imi pare cam nepotrivit cuvantul. :)
      Orele...da, ai dreptate. La astfel de ore reusesc sa adorm.

      Delete
  2. Prin '61, ca student la litere (eram în clasa întâia!), eram fascinat de merele trase în glazură de zahăr şi "halviţa îndulceşte guriţa"!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Faza cu "student la litere" e grozava. Am retinut-o :)
      Merele acelea si halvita...nu vad ce copil n-ar fi fascinat de ele, de gustul lor. Insa acelea le pot avea si azi, la fel de bune, se fac inca si exact dupa aceeasi reteta.
      Pe cand zaharul candel...nu era ceva ce se gaseste pe toate drumurile. Azi nu, ceea ce sa gaseste nu-i la fel. In plus, e atat de scump ca n-as cumpara. Cca. 35 lei/kg e enorm. Cel pe betisoare e si mai scump, de parca ar fi poleit cu aur. 220 lei/100 de betisoare. E...no comment.

      Delete
  3. Dacă ai vreun cunoscut care să lucreze la o fabrică de zahăr se rezolvă. Deşi se găseşte şi acum prin magazine, nu pe beţe! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu se gaseste asa cum ne-a adus unchiul. Nu bazaconia aia de zahar candel care parca e tamaie parfumata (ca forma). Acelea era bucati uriase, cam cat palma de mari, trebuia spart ca sa fie mancat. Iar cel din magazinele de acum costa cat nu face. Mai sus am pus preturile. Ai cumpara asa ceva? Eu nu.

      Delete
    2. Evident că nu! :) Din mai multe motive! Zahărul candel de fapt este un semiprodus, o etapă în fabricarea zahărului rafinat! Culoarea este dată de materia primă. De aceea sugeram o persoană cunoscută la o fabrică de zahăr! :)

      Delete
    3. Stiu bine ce este, Radu, de aceea consider bazaconiile care se gasesc de vanzare ca sunt niste surogate si inteleg ca nici gustul nu-i cel care trebuie sa fie.. Am mentionat ca il adusese de la o fabrica dar nu stiu ce fabrica, de unde. Am si raspuns asta prin unele comentarii.
      N-am cunostinte la vreo fabrica de zahar. :)

      Delete
  4. Ce bucurie mi-ai făcut cu povestea ta din copilărie! Oare să fie prea frumoasă și prea de poveste, cum spui tu în titlu?! Copilăria este, deseori, o înșiruire caldă de amintiri retrăite de fiecare dintre noi, cei care am avut o copilărie senină, dar meritată, deoarece am fost copii buni, cu părinți minunați. Zahărul de gheață e al copilăriei noastre, alte dulceți vor avea copiii noștri de povestit. Așa cum spui, azi nu mai are farmec bățul stilizat cu zahăr candel, dar cristalele acelea translucide și cu gust adevărat, înșirate pe o sfoară maronie, dură, dar în ton cu naturalețea acelui dulce de neuitat, e o întreagă joacă a copilăriei, strânsă într-un gust și într-o aromă ușor fadă, ca de vacanță cu zăpadă. Unchiul tău îmi amintește de un văr de-al mamei, plecat într-o îndepărtată și necomunistă țară, care, atât cât a stat pe-aici, venea la noi cu surprize care concurau basmele cu zâne. Odată, cine știe când, poate voi scrie despre el.
    Cât m-au bucurat poveștile copilăriei, și vor mai fi, deoarece unii abia acum au anunțat că le vor publica. E mai bine și mai ușor de citit așa. Te pup, să ai numai zile superbe! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mirela, unchiul il adusese de undeva, de la o fabrica, cam atata stiu de provenienta lui. Nu era din magazin, din acela insirat pe sfoara. Erau aglomerari cristaline foarte mari, cam cat mana unui copil unele, albe cu tenta galbuie, sclipitoare. Si aveau un miros si un gust dumnezeiesti. Unice.
      Cred ca un unchi mai aventuros am avut fiecare si e frumos asa. Te pup si eu! :)

      Delete
  5. Nu stiu de ce traiesc cu senzatia ca am intalnit si eu acest zahar, fara ca totusi sa imi amintesc imagini, mirosuri sau vorbe legate de el.
    Cred ca fiecare copil din lume ar trebui sa aiba un unchi aventuros, care sa ii faca surprize minunate, bune de povestit peste ani. L-am avut si eu pe al meu...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Asta ziceam mai sus. In fiecare familie e cineva mai predispus la o existenta aventuroasa :)
      Posibil sa fi vazut/mancat sau posibil sa nu. Poate doar ai citit pe undeva despre el. :)

      Delete
  6. :) Am citit postarea ta cu zambetul pe buze si, cumva, gandul mi-a zburat catre momentul in care ai primit agicele "cioburi" de zahar desprinse, intr-adevar, dintr-o poveste cu zane ale iernii!
    Si pe mine m-a fascinat zaharul prezentat in aceasta varianta. Recunosc ca am vrut deseori sa il cumpar, insa m-am gandit ca nu am ce face cu el, pentru ca eu il vroiam, mai degraba, ca bibelou :))
    Superb articolul, felicitari!
    Mi-a lasat un gust dulce...nabadaios de copilarie!
    :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Bine ai venit pe blog, Adela :) Mai degraba cel primit de noi semana cu florile de mina, cu unele destul de mari :)
      Multumesc mult pentru apreciere.

      Delete
  7. Mi-a amintit povestea ta despre toata dulceata copilariei! Si-mi amintesc ziua cand am primit, prima data, zahar candel (ne-a adus un unchi, din Iran) - un pumn de cubulete lipite, translucide, nu foarte clare si le priveam curioasa, neintelegand ce sunt. Si mi-au spus ca-i zahar si repede am pus limba, dar nu era "dulcele" pe care-l stiam de la batoanele de zahar si era mult mai... fin, mai neted si avea asa, o dulceata ca de... miere fara prea mult zahar (nu prea reusesc sa descriu gustul diferit al zaharului candel) . Stiu ca prima data nu mi-a placut foarte mult dar cand m-am obisnuit cu gustul nu-l mai lasam... :)
    Frumos ai mai descris zaharul candel! Cum-necum randurile tale mi-au purtat gandul spre inaltimile Iranului...
    Minunata povestea ta dulce! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. As zice ca gustul se apropie foarte vag de cel al zaharului foarte usor caramelizat. Dar nu e la fel. E un gust unic. Nu stiu daca creeaza dependenta de gustul sau special, dar stiu ca amintiri mie mi-a creat :)
      Daca citind, gandurile ti-au zburat pana in Iran e mare lucru si-s tare fericita. Multumesc, Diana! :)

      Delete
  8. Zahăr candel am văzut şi mâncat doar în copilărie. Nu mai ţin minte amblajul, dar ştiu că nu era un produs foarte preţios, cum înţeleg că este prezentat astăzi. Nu m-am dat în vânt după el, eram îndemnat mai curând să-l privesc, decât să-l ronţăi. În schimb ţin minte un soi de acadele în formă de păpuşă, colorate în alb, verde sau roz, în funcţie de aromă: de fistic, de vanilie etc. Astfel de acadele aş mânca şi acum.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu era scump cum este azi. Mai sus, la al doilea comment, am scris preturile de azi. Pe mine m-au speriat definitiv. Nici macar sa-l incerc n-as mai vrea desi cineva spunea mai jos ca nu mai are gustul stiut. Cred ca e o imitatie de zahar candel., alta explicatie n-am...
      Papuselele colorate de care vorbesti, nu le stiu. Adica am mancat acadele sub tot felul de forme dar papusele nu :) Acadelele sunt bune oricand. :)

      Delete
    2. Mai ştiu că eram foarte mic (am amintiri de foarte timpuriu, de când eram sugar). Cred că aveam vreo 2-3 ani. Abia după acele păpuşele am văzut zahăr candel. Se vindea vrac, la alimentara, la raionul de dulciuri şi cafea. Nu ştiu cum arată înşirat pe sfoară. Într-adevăr, unele bucăţi de candel erau măricele.

      Delete
    3. Deci ai prins zahar candel in magazine... Eu nu. Se terminase tot :))
      Nici eu n-am vazut insirat pe sfoara. Oricum, cel adus de unchiul era in bucati mari, as zice chiar uriase, asa, ca niste flori de mina din acelea cristaline, prismatice.

      Delete
  9. Frumoasa poveste...dulci si placute amintiri...Si consoarta rade de mine cand mai cumpar cate un mar in zahar ars sau cand nu mai am rabdare sa-nvarta "tanti" mai repede "vata pe bat"...
    Pentru o halvita ca pe vremuri as da un bax de chipsuri...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Gabi, cred ca avem dreptul sa ramanem permanent copii :) Si mie imi plac si vata pe bat, si merele glazurate, la fel halvita sau acadelele :) De ce nu?
      Multumesc.

      Delete
  10. Nu am prins acest zahar, insa intotdeauna anumite lucruri din copilarie ne raman intiparite in memorie pt totdeauna. O poveste plina de suflet, asa cum ne-ai obisnuit. Pupici!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Exista si azi dar la ce preturi este...parca ar fi medicament. Multumesc, Fairy :)

      Delete
  11. Tu esti tanara si-ti amintesti de acele minuni dulci,dar eu? Ce sa-ti spun, ca 4 ani am fost cea mai buna prietena a nepotului "Bombonarului" din urbe.Acadele,pestisori,bombonele , nu le mai stiu denumirea de-atunci,eram in primele clase la scoala.

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) Eram mica, in jur de 10 ani, dar imi amintesc bine. Observ ca avem cu totii amintiri foarte frumoase cu duciurile copilariei :)

      Delete
  12. tu stii ca eu nu-mi amintesc acest zahar de gheata? sau posibil ca prin Moldova sa nu fi ajuns?! :))
    eu imi amintesc ciubucurile in forma de gaina sau cocos vandute la margine de piata de tigani....
    erau oribile la gust dar mi le cumparam. imi aduc aminte ca ai mei in dorinta de ma face sa nu mai cumpar imi spuneau ca tiganii le fac in cada :))
    tot le cumparam....
    te pop!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Posibil sa nu fi vazut. Nici eu daca nu ne aducea unchiul n-am fi vazut.
      Pasari, mai ales cocosi, din zahar din acela rosu, sticlos, am papat si eu. Imi pareau destul de bune. Am mancat si acum vreo doi ani :) Dupa cum vezi, sunt copil inca ;) Faza cu facutul in cada ni se servea si noua, cred ca e o minciuna de parinte :))
      Pup si eu :)

      Delete
    2. dadada...
      multe minciuni spuneau parintii astia. mi-au mai zis ca m-au gasit intr-un santz...:))
      cata cruzime!
      tu copil? eu inca mai incurc stanga cu dreapta! deci eu is mic copil....:P
      pop!

      Delete
    3. :)) Ai mei ne minteau si despre semintele prajite ca le amestecau cu sare tiganii in niste lighene murdare... ca sa nu mai cumparam, desigur.

      Delete
  13. Ha ! Ha ! Si eu am avut un unchi din asta ! Zau, suntem niste nepotisti !
    Si eu am mancat zahar candel inainte de 1989. Mie mi l-a adus mama. Nu cred ca m-a incantat asa de mult ca pe voi, dar mi s-a parut OK, si desigur ca l-am apreciat fiind cadou de la mama, dar nu cred ca am mancat decat vreo 2 bucatele, de fapt mai probabil doar 1 1/2 bucata, si dupa aia m-am plictist de el, si cred ca a mai dat din el unei verisoare care a venit in vizita, ca eu trecusem iar la mancarea mea preferata, mere cu biscuiti.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Dar stiu sigur ca zaharul candel nu are acelasi gust cu tampeniile astea de pe betisoare din cafenelele de azi. Mie astea nu-mi plac de loc, nici nu au gust de zahar, cred ca sunt facute din apa colorata cu putin zahar in ele, si chiar daca or avea uneledinele zahar din trestie de zahar, tot nu sunt zahar candel adevarat.

      Delete
    2. :) Papai mere cu biscuiti? Inseamna ca erai destul de micut. Mere rase si biscuiti sfaramati, cam asa ar fi felul asta de mancare pentru copii. :)

      Delete
    3. Deci exact ceea ce scriam in povestea mea. Ca nu cred ca as putea regasi gustul in prostiile de pe betisoare. Cu siguranta nu e zahar candel adevarat, aceeasi impresie o am si eu. Multumesc ca mi-ai confirmat, Rudolph :)

      Delete
  14. Inceputul povestii m-a trimis in cartea Craiasa zapezii. Un darnic Mos Craciun mi-a adus o carte cu aceasta poveste a lui Andersen.In momentele cand citeam cartea eu calatoream aievea prin castelul de gheata si din acele momente dulciurile mele preferate s-au limitat la vata de zahar (nici nu stiu daca asa se numeste, dar eu asa o tin minte). Eu n-am gustat zahar candel, dar vata de zahar mi-a indulcit si mai mult copilaria. N-am mai mancat de multi ani vata din aia. Mi-e dor de copilarie.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Vata de zahar se numeste, si-mi place si mie. Zaharul candel are un gust la fel de special si unic ca si vata de zahar doar ca diferit. E zahar de trestie de zahar. Ba eu de cate ori dau de vata de zahar, cumpar. Ca un copil. Mai copilaresc cand si cand. ;)
      Merci, Tina draga!

      Delete
  15. Si eu eram fascinata in copilarie de dulciurile cu forme stranii, deosebite, cu textura speciala si arome delicioase. Zaharul candel nu mi-l amintesc, dar cred ca as fi fost fermecata de el... Nu cred ca l-as fi mancat, mai degraba l-as fi pus in vitrina sa-l admir la nesfarsit. :D
    Frumoasa amintirea ta, Elly si atat de draga tie din moment ce ai adus-o la lumina aici, pe blog. :)
    Desi copilaria mi-a fost presarata cu dulciuri, bomboane, prajituri si ciocolata, momentele dulci, de bucurie pura, reala, au cam lipsit.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Poate ca n-ai avut ocazia sa vezi. E o experienta de trait, mai ales ca cel adus de unchiul, imi dau seama acum ca nu fusese cumparat din magazin. Era de altundeva, poate chiar de la o fabrica. Si eu tot asa, l-as fi tinut mult si bine. Mai mult ma uitam la el. Greu l-am mancat.
      Momente asemanatoare sunt rare, poate si de aceea imi pare atat de pretios acesta. :)

      Delete
  16. Știu, știu! Gheață de zahăr îi spuneam mamei să-mi aducă de la prăvălia lui moș Doni, un rus aterizat pe strada noastră săracă cu tot cu bunătăți la care noi nu aveam decât acces la privit. La bunătăți, nu la rus.
    Destul de rar primeam câte o bucățică din minunea dulce de zahăr cristalin, bulgăre înghețat, care nu se ronțăia, așa deodată, ci se savura încet, încet, până ce nu mai rămânea niciun pic de gust dulce în sfoara ce-i fusese mijloc.Ce ciudat! Minunata ta poveste vine după ce, cu câteva zile în urmă, m-am aplecat asupra unui țurțure spart, ce-mi trezea o amintire de demult. Am pus pe furiș o bucățică din el în gură, visând o secundă că sunt fetiță de altă dată. Am fost iar, acum, citind povestea ta plină de nostalgie. Să ai o zi frumoasă, Elly! Așa ca poveștile copilăriei.

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) Maya, ma bucur ca ti-am prilejuit aceste frumoase amintiri. Zaharul meu de gheata a fost putin diferit, unchiul il adusese de undeva, de la o fabrica, cam atata stiu de provenienta lui. Nu era din magazin, din acela insirat pe sfoara. Erau aglomerari cristaline foarte mari, cam cat mana unui copil unele, albe cu tenta galbuie, sclipitoare. Si aveau un miros si un gust dumnezeiesti. Unice.
      Mai degraba bucatile de turture as zice ca ar semana cu acele bucati de zahar candel. :)
      Multumesc!

      Delete
  17. Uite, doar eu nu am nicio amintire memorabilă legată de zahărul candel. Şi tu ai scris aşa de frumos de el, că mă faci să-mi pară rău. Dar voi păstra povestea ta în minte şi în suflet, nu este ca şi cum mi-ai crea şi mie o amintire dulce a copilăriei.
    Şi să ştii că aştep continuarea poveştii pe care ai început-o, unde mi-ai trezit o amintire a liliacului alb ce mi-a parfumat ani de zile copilăria şi fereastra camerei. Eşti inegalabilă în a stârni un amalgam de amintiri, parfumuri suave şi sentimente uitate, draga mea!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu esti singura, Mihaela. Mai sunt persoane care spun ca n-au avut ocazia nici sa vada si cred. Posibil ca nici eu sa nu fi vazut tot ce trebuia vazut. Avem cu toti experiente diferite, fiecare in felul sau :)
      Vine si continuarea. Sper ca azi. Ma bucura si-ti multumesc din suflet pentru aprecieri. Dar ma rasfeti :)

      Delete
    2. Chiar asta cred şi nu văd de ce nu te-aş răsfăţa!

      Delete
  18. Zahăr cristalizat, înnobilat de depărtarea copilăriei. Nu prea m-au ademenit dulciurile astea care se lipesc de dinți sau trebuie să fie sfărâmate. Dar le-ai prezentat frumos, le-ai transfigurat, de parcă ar fi cine știe ce rarități. Te pricepi ! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) Nu se lipea de dinti si de sfaramat era o placere. Nu era greu de sfaramat, mi-era mie greu sa o fac fiindca imi era mila sa-l mananc. Mai degraba l-as fi pastrat dar constienta fiind ca se va topi cumva...asta a fost singurul gand care m-a determinat sa-l pot manca. Adevarul e ca pentru mine zaharul candel a ramas ceva rar, de fapt unic. :)
      Multumesc, Zina draga!

      Delete
  19. Replies
    1. :) De acord. Deci si tu il cunosti, Cristi.

      Delete
  20. hmm, chiar nu am auzit de asa ceva.

    ReplyDelete
  21. Nu mi-a placut intr-un mod deosebit acest zahar. Am si acum prin camara si-l pun pe masa doar sa ma fandosesc :) cand am musafiri! Dar tu ai scris asa de frumos incat pe undeva prin ungherele memoriei mi-a aparut o punga cu acest zahar, dar nu pot localiza cum si de ce?
    pupici Elly, esti o dulce! :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mie imi plac mult dulciurile care contin mult zahar. Poate si de aceea sunt...dulce :)
      Multumesc, Minnie :)

      Delete
  22. Cat de bun era...As vrea sa mai simt gustul ala, al inocentei copilarii parca...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Magazin de haine.... cum ai ajuns pe aici? :)

      Delete
  23. ooo, da
    si mie imi placeau cioburile de zahar cristalin .... avea o matusa care imi dadea pe ascuns cate o bucatica magica de care mi-am adus multa vreme aminte... si ma tot gandeam ce bomboane erau, oare?
    am cumparat cel care se gaseste pe piata acum, exact in amintirea acelor vremuri... dar, parca nu mai e asa...
    oare, vremea? timpul?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu, Anca, chiar cred ca nu mai e la fel. Adica nu din acela, asta de acum e un fel de surogat.

      Delete
  24. Mere trase în glazura de zahar imi amintesc ca pe la sf. anilor '80 MANCAM, dar de atunci nu am mai vazut asa ceva....La vremea aia era foarte bun:)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Exista mere glazurate si acum. Eu am vazut.

      Delete
  25. Oooo...da e o minunatie, cu toate ca se cam lipeste de dinti:)

    ReplyDelete
  26. marturisesc ca in copilaria mea a cam lipsit zaharul asta! :) dar erau din prisosinta alte rasfaturi copilaroase! e dulce notalgia asta a ta, atat cat ai exprimat-o aici! ca printre randuri am sesizat si o umbra de tristete...e deja alta poveste!...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Tristetea e la mine la ea acasa peste tot. Dar aici nu cred ca exista. Insa eu nici exuberanta nu pot fi fiindca eu chiar nu-s asa. As minti. V-as minti. Nu cred ca vreti asta.

      Delete
  27. mie imi aminteste de Ionel Teodoreanu povestea ta :). dar se vede că ţi s-a imprimat în memorie acel gust şi că îl porţi cu tine peste ani alături de amintirile celor de odinioară.

    ReplyDelete
    Replies
    1. E o amintire draga. Prea draga ca s-o pot uita vreodata. Merci, Vavaly ;)

      Delete
  28. E prima oară când nu reuşesc să citesc comentariile de aici, de emoţia faptului că, azi, am găsit într-o zaharniţă uitată acest minunat zahăr kandel de care vorbeşti, pe care l-am achizitionat dintr-un târg de bunătăţuri. Are o uşoară tentă maronie şi par niste mici diamante neşlefuite. Mi se pare fantastică această coincidenţă. Ai un mod de a îmbina timpurile şi poveştile încât mă simt pe mine în ele. O altă amintire cu acest zahăr îl am de la Sighişoara. E un loc magic acolo, ce se numeşte Casa Cositorarului. Un loc în care totul pare desprins dintr-o poveste cu lucruri delicate: fier forjat cu lemn, mătase, catifea sau dantela de bumbac, portelanuri deosebite şi pahare înalte. Au o cofetărie cu dulciuri de casă şi băuturi calde. Sotul meu a descoperit pe masă două recipiente de portelan albastru. Superbe. În interior era miere, iar în alta zahăr kandel. Până a venit frappeul şi bucata de tort a ronţăit la acel zahăr de aveam impresia ca se aude până la bar. Eram stacojie. Când a venit bucata de tort, l-am văzut cum îşi toarnă, cu un gest extrem de natural, o portie de miere peste. Cred că ochii mei scoteau flăcări. El, firesc, imi spune senin: "Da', de ce te superi aşa? Nu erau pe masă la discretie?". Erau. Pentru ceai, am gândit eu şi l-am lăsat să se bucure de minunile acelea ce dădeau aer de sărbătoare. La final, m-am simţit şi am lăsat bacşişul mai consistent. Poate nu era nevoie, dar asa am simţit. Mi-a plăcut enorm cum ai amintit de unchiul tău şi gesturile lui deosebite. Of, ce amintiri!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Frumos si iar frumos ce spui, Adriana. Intamplarea din Sighisoara e minunata. Merita sa scrii despre ea. Am sa caut Casa Cositoraraului cand ajung in Sighisoara :) Doar ca sa imi imaginez ceea ce ai povestit aici :) Asa, chiar la fata locului :)
      Multumesc mult!

      Delete
  29. O copilarie frumoasa si plina de culoare si gust! Zaharul acela candel, numai mama stia cum sa il faca. Dar uite ca sunt mult prea multi ani de cand nu a mai facut asa ceva si nici ca am mai pus in gura de prin alte parti. Parca as vrea sa pastrez neintinata acea memorie (a papilelor gustative, dar si a mea).

    Si eu am o amintire frumoasa a copilariei: nu e chiar primul Craciun pe care mi-lamintesc, dar e unul magic. Am auzit zurgalaii de la sania lui Mos Craciun! :)

    Nimeni nu ma poate face sa ma dezic de asta .... chiar daca voi parea nebuna pe urma ;)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Zaharul candel nu se face acasa, e ceva obtinut industrial in fabricile de zahar... Probabil ceea ce facea mama ta era ceva cu zahar candel. :)
      Amintirea ta e tare frumoasa. S-a gandit cineva sa o conteste? :)

      Delete