Prea frumos. Prea de poveste.

http://dragosteoarba.blogspot.com/2014/02/prea-frumos-prea-de-poveste.html

 
Prismele transparente mari, cristalizate rebel, aiuritor de neregulat și părând a fi creațiile unui artist atins de nebunia geniului mă fascinau.

Ne-am întâlnit cândva, cu multă vreme în urmă. A fost o întâlnire singulară, de aceea cu atât mai prețioasă a fost și, pe măsură ce se îndepărtează în timp, amintirea nu devine neclară, așa cum se petrec lucrurile cu amintirile, ci limpede, clară precum cristalul, nostalgică și aromată.

Kandel. Sau candel. Ori zahăr de gheață.

Unchiul, fratele tatei, ni l-a adus într-o pungă de hârtie de culoare gălbui închis, urâțică, cum aproape doar așa se mai găseau înainte de '89. Știu că, mai întâi, l-am privit cu o curiozitate extraordinară și nedisimulată dar și cu oarecare neîncredere. Nu puteam să-mi imaginez că acele aglomerări cristaline cu superba lor arhitectură asimetrică, ar fi ceva ce putea fi mâncat. 
Era prea frumos zahărul ăla ciudat. Prea de poveste. Un fel de Crăiasa Zăpezii bântuind prin Palatul de Cleștar mă simțeam. Ca și cum Hans Christian Andersen și Barbu Ștefănescu Delavrancea se înțeleseseră peste timp într-un fel oarecare, desigur miraculos, și creaseră un basm-hibrid. Doar pentru mine.

Bucățile dulci din gheață transparentă cu tentă ușor gălbuie, cioburi din Palatul de Cleștar, m-au fermecat timp de vreo două săptămâni. Pluteam pe aripile poveștilor. Cu greu le-am spart să le mănânc. Mă durea sufletul, nu eram o Crăiasă a Zăpezii autentică, aveam inima vie, neînghețată. 
Nu la fel s-a întâmplat cu soră-mea care, mai mică fiind și neavând vise din fantezii de iarnă, și-a devorat partea în vreo două zile. O singură piesă îi lipsește acestui puzzle din amintiri. Nu mai știu de era vară, toamnă, iarnă...sau primăvară. Amintire atemporală, exact ca-ntr-o poveste.

De unde adusese unchiul zahărul de gheață, nu știu, n-am întrebat și azi nu mai am pe cine...
...Multe surprize de la fratele tatei mi-au colorat copilăria. Spirit boem, avusese o viață aventuroasă. Eram micuță pe atunci dar mi-amintesc de primii stoloni de căpșuni care au aterizat în  grădina noastră, de cârciumăresele multicolore pe care le-am văzut pentru întâia dată, tot de el aduse ca răsad, de primele dalii, gigantice dar și pitice. Și multe, multe altele. 

Într-o vreme lucrase pe un șantier și, probabil, unii dintre cei de acolo construiseră prin țări arabe, fapt excepțional până-n '89. Așa ne-am pomenit cadorisite într-o zi, eu și soră-mea, cu două voaluri cu parfum de 1001 de nopți. "Dar din dar", aflasem dintr-o șoaptă presupusă neauzită de urechile mele inocente. Numai că acele 1001 de nopți din care veniseră voalurile erau moderne. Erau sintetice voalurile, cu fire aurii și argintii, unul orange, altul mov.  
Culori tari, pe care noi, ca fetițe, nu știam a le purta. Pe unul l-am prăpădit, pe cel mov, și mă încearcă și azi păreri de rău. Cel orange odihnește cumințel lângă mine. 

Mirosul și gustul de zahăr candel nu le-am mai întâlnit de atunci. Se mai găsește și acum dar sub formă de sofisticării scumpe, cristale meschine mâzgălite pe niște bețișoare kitsch. Nu cred că vreau să regăsesc acel gust unic în asemenea...mai degrabă jucării. 
Prefer amintirea acelor dulci cioburi bolovănoase ce vor purta pentru totdeauna parfum de copilărie fără griji...

__________________________________________________________________________________

Această poveste a fost posibilă datorită Clubului Condeielor Parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema numită Parfumul copilăriei îi aparține lui Vavaly.

Au mai scris  pentru această temă următorii:

Mirela, Vero, Maya, Diana, Adriana , Vavaly, Daurel,  Diana,  Gaby, Daurel,