Clipa încremenită [2]

http://dragosteoarba.blogspot.com/2014/02/clipa-incremenita-2.html

foto personală

Continuare de AICI

Văzură o casă de bilete mai liberă. Ce ușurare! O lăsă pe ea cu geanta de voiaj să-l aștepte la câțiva metri, lângă perete. Cele câteva minute cât dură până ce el veni cu biletele i se părură ore. Și lui la fel, probabil, căci îl observase cum se tot uita la ceas. 

Înhăță geanta de voiaj, o apucă pe ea de mână și porniră către linie. Mai aveau destul de puțin până să ajunga la tren când se auzi:
"Trenul accelerat 139, (era al lor!) care pleacă în direcția Videle-Roșiori Nord-Craiova, va pleca peste cinci minute de la linia ..." (nu se mai auzi linia dar știau. La casă, când luase biletele, întrebase de la ce linie pleacă).  "Persoanele care au condus călătorii la tren, sunt rugate să coboare din vagoane. Vă dorim călătorie plăcută!" 

 

Și ei încă nu urcaseră... În sfârșit, în tren! Nu era vagonul lor, peste încă două, dar nu fusese cazul să riște. Aveau să mearga prin tren, nu mai conta că la clasa a II-a mai erau câțiva oameni și pe culoare. Bine că reușiseră! 

Să strecurară ușor. La vagonul de clasa întâi, unde aveau biletele, părea a fi altă lume. Prin compartimente pasagerii erau destul de răsfirați. Ea avea nevoie de liniște. Era perfect. 

Chiar când își identificară compartimentul, trenul făcu o smucitură. Pornise. În compartiment tocmai se retrăgea de la fereastră un domn slăbuț, de vârsta a treia, într-o modestă vestă de pescar, cu pantaloni de catifea reiată și cu un aparat foto atârnat de gât. O Leica.

Salutară. Li se răspunse cu multă naturalețe, pe-un ton prietenos. Zâmbiră apoi se blocară, instantaneu, preț de două-trei clipe. Bărbatul și femeia găsiți în compartiment le răspunseseră în...franceză. Hmm! Francezi?! "Ce să fi căutat doi francezi într-un oarecare tren românesc...?!" se întrebară și mirară din nou, printr-o telepatie formidabilă. "Or fi având treabă la Craiova sau cine știe..." gândi tânărul.

Posesorul vestei de pescar, om la vreo șaizeci de ani, posibil puțin peste, se așeză alături de femeia drăguță, cu zâmbet delicat și cu mult mai tânără decât el. Însoțitoarea lui. "Poate fiica...sau poate soția..." le trecu amândurora prin cap într-o fracțiune de secundă.Foarte curând, frazele schimbate între cei doi străini arătară că doamna era soția. Un mister se elucidase. Anii de limba franceză din școală nu fusesera chiar fără folos, pricepeau aproape tot ceea ce se discuta pe locurile de vis-a-vis. 

Cât despre cine erau cei doi, hazardul care face și desface le oferise surpriza întâlnirii cu doi fotografi. Într-un tren românesc, doi fotografi francezi. Ineditul situației îi tulbura. 

Se observau reciproc, cu discreție. Franțuzoaica purta blue-jeans și cămașă înflorată. Avea alură de fotomodel. Chiar așa, așezată. 

Cu fiecare kilometru parcurs, cei doi plus doi realizau că erau două lumi acolo, în acel compartiment banal.

Ar fi întrebat una-alta despre Franța, despre Paris...dar ceva îi opri. Teama de ridicol, mai presus de primul impuls și curiozitatea normală. Nu mai conversaseră niciodată cu vreun vorbitor de franceză, niciunul nu stăpânea limba. Deși un dialog cu cei doi le-ar fi prilejuit amintiri pe care să le depene peste ani fiului sau fiicei...ori poate chiar nepoților.

Legănându-și ușor călătorii, trenul consuma lacom distanțele. Subit, tânăra se simți foarte obosită. Îi șopti lui că ar vrea să încerce să doarmă puțin. Timp aveau destul. Emoția și îngrijorările ultimelor ore, teama că vor pierde trenul, cele puțin peste cinci luni de sarcina...toate o epuizaseră.

Se întinse, cu grijă să nu ocupe și celălalt loc de lângă ea, deocamdată rămas liber. Își sprijini capul pe pieptul lui și el o cuprinse tandru și atent cu brațul drept. Rochia de gravidă, devenită brusc prea scurtă, lăsa genunchii prea la vedere însă roșul stins al jachetei din lână restabili decența. Pleoapele-i căzură grele. De somn... 

- va urma -