Clipa încremenită [1]

http://dragosteoarba.blogspot.com/2014/02/clipa-incremenita.html

Primăvara își înfrânsese de mult timiditatea instalându-se definitiv. Dichisită în smaraldul foșnitor al frunzelor în infinite texturi și forme și-n catifelate culori și nuanțe florale, natura se afla iremediabil sub vraja sa. În tot și toate: pământ, ființe și plante, se simțea o noua energie, cu fiecare zi mai copleșitoare, căreia nu i se puteau împotrivi.

Indiferent de ce gânduri și treburi ai fi avut, era imposibil ca parfumul liliacului să nu-ți pătrundă insistent în nări. La fel cum, aproape instantaneu, reveneau, de prin cotloane de memorie, versurile poeziei lui Macedonski.

De câteva zile se ghicea în aer și delicat parfum de floare de salcâm. Dacă în Bucureștiul începutului de mai, liliac mai întâlneai ici-colo prin unele curți, salcâmi destul de rar. Și totuși, salcâmii își anunțau și ei prezența discretă prin parfumul inconfundabil ce-i demasca. De unde?! Destul de greu să-ți dai seama. Păreau invizibili...

În Dacia 1100, nou-nouță, a mai vârstnicului său coleg, tânărul era frământat de gânduri. Nu reușise să plece puțin mai devreme așa cum nădăjduise. Avea încă timp dar trebuia foarte bine chibzuit și se felicita că macar avusese inspirația și prevederea să-i dea un telefon înainte de plecare ca să n-o îngrijoreze. După vestea neplacută primită și în starea ei nu-i mai trebuia o altă supărare.

Mașina opri și firul gândurilor i se-ntrerupse. Ajunsese. Ieși din mașină, mulțumi și salută. Peste gard se revărsa în toată splendoarea, împrăștiindu-și parfumul și ademenind albinele, un liliac nins, cu flori bătute. Stăteau cu chirie și se considerau norocoși. Doamna Tatiana mai degrabă avea nevoie de cineva care să-i fie aproape, adică de companie, nu de chiriași. Chiria era aproape simbolică.

Sări, două câte două, treptele casei și apăsă clanța. Era deschis. Poate că-l auzise căci ea îi ieși zâmbitoare în întâmpinare și-l sărută fugar pe obraz. Umbra de îngrijorare ce-i învăluia chipul nu-i știrbea din frumusețea delicată, naturală.

- Bine că ai ajuns! exclamă ușurată.

- Imi pare rău că ți-am dat emoții. Iartă-mă.

- Lasă, nu-i nimic. Dar trebuie să ne pregătim repede. Mă îmbrac imediat. Schimbă-te și tu! Am pregătit geanta de voiaj, am pus acolo câteva lucruri. Sper să ne ajungă. Daca nu, asta este, nu suntem în casă de oameni străini.  Mai manânci ceva?

- Nu, am mâncat pe la pranz. Poate mai luăm ceva din gară daca mai avem timp.

- Am reușit să aranjez cu Ileana, cealaltă profesoară. Mă înlocuiește ea cât lipsesc.

Agitația plecării era întreruptă de câte o întrebare.

- A mai dat cineva vreun telefon? întrebă el, înalt și parcă mai suplu în pantalonii ușor evazați, de culoare gri din tergal fin.

- Nu, de aseară nu. Nici cât am fost plecați. Doamna Tatiana a fost acasă toată ziua.

Avea un aer de fetiță în rochia cu platcă, din stofă în carouri mari, fine și cu mânecuțele acelea ușor bufante. "Doamne, frumoasă mai e!" își zise. La fel gândise și-n clipa când o întâlnise pentru prima dată, acum aproape trei ani, la Cinematecă. Fiecare era însoțit: el de un prieten și coleg de facultate, ea la fel, de o prietenă.

- Auzi, pui? Până termin eu, dă tu telefon la taxi, te rog. E frumos afara, e cald, nu-i așa? Da’ mă gandesc că n-ar fi rău să-mi iau jacheta roșie. E subțirică dar călduroasă. E din lână.

- Ia-o, seara se răcorește. Nu vreau să răcești, mai zise în timp ce învârtea discul telefonului.

- Bine. Eu mă duc până la doamna Tatiana să-i spun că am plecat.

Taxi-ul sosi cam greu. Șoferul, un bărbat încă tânăr, în pantaloni foarte evazați, bej, strâmți pe fese și cu cămașă cambrată, cu pense, ieși să-i ajute. De parcă nu era destul de "la modă" mai avea și mustață pe oală, bogată, neagră. Geanta de voiaj gălbuie, un model cu catarame argintii, dintr-un PVC gros, căptușit cu o rețea textilă, fu aruncată pe scaunul din față. Se vedea că erau grăbiți și omul le spuse că avuseseră oarecum noroc, se putea și mai târziu, erau puțini. Urcară. Aflând ora plecării, taximetristul mormăi un "Să-i dăm bice, atunci!" și porni în trombă.

Ghinioniști, prinseră toate culorile roșii posibile. Goneau prin după-amiaza unui București agitat cu teama că vor pierde trenul. Nici bilete nu aveau și asta îi îngrijora serios...

- va urma -