Rochia din catifea verde

http://dragosteoarba.blogspot.com/2014/02/rochia-din-catifea-verde.html

Toporași (Viola odorata)

Eram îndrăgostită rău. Da' rău de tot, atât de tare încât nu mă mulțumeam doar cu platonica admirație. Trebuia să și dețin obiectul pasiunii mele și ideea mi se înfipsese atât de bine în cap că-n anul ăla eram hotărâtă să fac tot ce trebuie.
Cu orice efort, cu orice preț.

Nu era ușor. Drumul până acolo era presărat cu obstacole deci cu temeri. Asta așa, în mod normal și teoretic, dar obstacolele păreau posibil de trecut și cum eu nu prea eram o fetiță care să se sperie ușor, într-o bună zi de primăvară grăbită, m-am hotărât. Unul dintre obstacole era mama. Cum mama era acasă, acum realizez că nu putea fi decât o zi de duminică. Cu ceva timp înainte de prânz, asta îmi amintesc perfect.

Deși inima mi se zbătea ca o păsăruică în piept, parte de teama de a nu fi descoperită, parte de emoție, am plecat pe furiș, desigur. Ultimele zile de februarie erau calde-calde și eu aproape că alergam pe străzi. Îmi doream să ajung cât mai grabnic, n-aveam prea mult timp. Cu fiecare pas eram mai aproape de întâlnirea mult visată. M-au întâmpinat, desfrunziți de urâcioasa toamnă, ei, copacii falnici. Mulți, atât de mulți de nici nu-mi trecea prin cap să-i număr...și era și cam greu, eram doar în clasa întâi.

Eram convinsă că au o zână a lor, nu se putea să n-aibă. Și dacă era, oare pe unde se ascundea? Hmm...mi-o închipuiam frumoasă și diafană, aproape străvezie, plutind și jucându-se de-a v-ați ascunselea cu toți cei pe care pașii îi aduceau pe-acolo. Șsst! ...I se auzea râsul cristalin. Sau erau doar păsărele ce zburau și ciripeau încântate de căldura ușor nefirească? Nu știu nici până azi. De văzut n-am văzut-o... Zâna copacilor, jucăușă și sprințară, cum mi-o imaginam, nu se arăta atât de ușor. Sau nu oricui... M-am resemnat. Poate că nu eram dintre cei aleși.

Am lăsat deoparte gândurile legate de zână. Eram acolo cu alt scop: Întâlnirea! Printre ei, golașii ai căror muguri aflați în chinurile devenirii împrospătau aerul cu arome de verde nenăscut, se afla el, covorașul parfumat. Inima îmi bătea și mai tare. Lacomă și flămândă m-am aplecat să-l simt, să-l miros. Florile se piteau ghidușe printre frunzele gătite în prea mult verde. Crud verde, de primăvară mult prea timpurie. Dacă aș fi putut, le-aș fi luat pe toate cu mine. Am cules întâi floricele, câte am reușit a strânge în mânuțele firave, de copil. Apoi, fiindcă nu știam când aveam să mai vin la o altă întâlnire, mi-am zis că n-ar fi rău să iau câteva cu rădăcină, acasă. Le-ar fi stat frumos în grădinița cu flori, pe lângă zambilele îmbobocite deja și ghioceii cărora le și trecuse vremea.

Am făcut drumul înapoi plutind de fericire, cu mânuțele pline de verde și violet și cu inimioara palpitândă, căreia coșul pieptului îi devenise neîncăpător. 

Privind în urmă, sunt uimită. Nu m-a întrebat nimeni unde mă duc, de unde vin, de ce sunt singurica prin marginea parcului care e și azi la fel: o mică pădure, cu toată vraja și frumusețea oricărei păduri. Țin minte că nu m-am întâlnit decât cu două-trei persoane și că mama nu m-a certat. Nici măcar nu observase că fusesem dispărută...deși trecuse mai bine de-o oră...

Urmașii toporașilor răpiți atunci fără știrea zânei copacilor, sunt și azi în grădința cu flori. Anul ăsta, fiind vreme caldă cam ca atunci, au tot înflorit, cu mult curaj, până la sosirea zăpezilor care, în sfârșit, i-au îngenuncheat.

Ani de zile am uitat de zâna copacilor. Până de curând, exact înainte de zăpadă, când am întâlnit-o fără să sper, fără s-o caut, într-un loc neașteptat. Era exact așa cum crezusem: diafană și aproape străvezie. Își odihnea picioarele lungi și delicate lângă trunchiul unui salcâm. Era învăluită toată-n rochie din catifea verde. Verde crud, cum altfel?   

Zâna copacilor într-un moment de respiro...(Deschiderea imaginii în fereastră separată o arată pe zână în toată splendoarea) 

__________________________________________________________________________________

Această poveste a fost posibilă datorită Clubului Condeielor Parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema numită Parfumul Făurarului îi aparține lui Vero (Matilda).

Au mai scris  pentru această temă următorii:

Mirela, Minnie, Matilda, Vienela, Tina, Vavaly, Adriana T.,  Diana,  Gaby, Daurel,