Mi-a fost greu, inca
imi este la fel de greu sa accept realitatea, sa accept ca ai plecat din viata
mea. Mi-a fost si mai greu sa inteleg cum de ai putut atat de mult timp sa ma
minti atat de frumos, cum de ai putut uita atatea promisiuni si cum de ai ajuns
sa nu mai vrei nici sa vorbim.
Am plans, am suferit,
n-am mai mancat, am strigat, ba nu, am urlat...Am simtit doar ura pentru
propriile-mi calitati, defectelor gasindu-le virtuti. Alternativ sau simultan
m-am urat...m-am iubit...si iar m-am urat...
Mi-am dorit sa fiu
moarta... ori nenascuta... ca sa nu te fi cunoscut, ca sa nu te fi iubit
vreodata...
Nu mai dorm cu
adevarat de luni de zile...doar din teama de a te visa caci, adesea,
cand atipesc, te visez... Intotdeauna visul imi pare atat de real, de
intens…atat de intens incat ma trezesc plangand, cutremurandu-ma.
Ori nu dorm pentru ca
momentele trezirii din somnul chinuit si furat parca, sunt si mai
dureroase...in clipele trezirii inteleg ca nu esti aici, langa mine...si iar
plang...si ma-ncearca un gol sfasietor, de parca in trupul meu ar fi vid...
doar inima, care se zbate sa sparga cutia goala care e trupul meu, o mai simt
...
In multe nopti sunt
in dilema: sa dorm ? sa stau treaza ? Tot gandindu-ma ce sa fac, prin
ferestre incepe sa patrunda timid lumina diminetii ... luni,
marti...sambata...saptamana dupa saptamana...
Si asa...din dilema in dilema, si chiar de nu
merita, am lasat balta orice proiect, orice plan...orice vis; de doi ani,
singurul vis pe care-l am esti TU...erai TU. Nu inteleg ce mi-ai facut de
sufletul meu a ramas atasat de-al tau. Ai plecat...a plecat si sufletul meu. Ai plecat fara
sa intorci capul, fara sa-ti pese daca sufar, daca plang...daca mor. Iar eu ma
sting...si mai mor, putin cate putin, cu fiecare clipa care
trece...
Zi de zi incerc sa
trec peste. Cu masca indiferentei pe chip, muncesc mult, fara mila de mine,
zambesc fals si cam stramb la glume pe care alteori le-as fi considerat
bune...experimentez stari de veselie parca nascute cu forcepsul...ca peste doar o
clipa sa ma incerce stari de agonie...de lesin...
Trec prin cicluri ciudate: cateva zile ma
autoincurajez si imi zic ca imi va fi mai bine fara tine....apoi, brusc, se
produce recaderea...caci nu mi-e bine.
Cat am fost langa tine am crezut ca fericirea exista. Ca poate dura
cat viata. Nu banuiam nicio clipa ca din acea farama de fericire se vor
naste suferinta, tristetea si toate spaimele de dupa...toate de dimensiuni
gigantice.
Nimeni n-a stiut cat
de rau mi-a fost, nici macar prietenii. Nimeni n-a stiut cat teatru am jucat
...pana azi...
Uneori imi este ciuda
ca n-am vazut raul din tine. Ca n-am vrut sa-l vad, ca m-am mintit. Azi stiu:
Iubirea mea n-a vrut sa vada nimic fiindca era oarba.
As vrea sa spun ca nu
imi mai pasa de tine. Voi incerca sa invat sa nu te mai am in
ganduri.
Desi...am inca atata
iubire pentru tine incat ma sufoca. Ar trebui sa-i fac ceva. De catava vreme
caut pe Google metode s-o omor...fara sa las urme...si sa-i supravietuiesc. Inca
n-am gasit...
