Noi, oamenii, ne întâlnim aleatoriu prin viaţă, insignifiante şi uneori aparent anonime particule ce îşi joacă rolul în mişcarea browniana numiţă viaţă. Viaţa, în ansamblu, e extrem de complexă. Ca şi viaţa noastră, a fiecăruia.
Viaţa... Cuprinde o mulţime de sentimente, senzaţii, trăiri. Cuprinde bucurii şi zâmbete, tristeţi şi lacrimi. Mai cuprinde reuşite care ne ridică, iubiri care ne inalţă sufletele până la cer, încât întreaga lume credem că ne aparţine dar şi eşecuri mai mici ori mai mari peste care trecem cum putem şi, mai ales, dezamăgiri crunte cauzate de ne-iubire, de trădări, care ne distrug vieţile şi ne aruncă în deznădejdea cea mai adâncă.
Da, dezamăgirea face parte din viaţă. Toate celelalte sentimente, trăiri sunt uşor de traversat. Pe unele, cele plăcute, le luăm de mână şi ne-am dori sa nu ne părăsească niciodată.
Încă din copilărie ne bucurăm de o mulţime de lucruri cum ar fi iubirea necondiţionată a părinţilor, faptul că primim tot ce-i mai bun fără a face mare lucru pentru asta. Cunoaştem destul de rar tristeţile, dezamăgirile. La vârsta aceea ele nu sunt prea multe. Poate faptul că avem o jucărie nu la fel de frumoasă cum are un alt copil, poate că nu avem intotdeauna alte minunăţii cum auzim sau vedem că are un alt copil. Dar la acea vârstă suntem atât de ocupaţi să creştem încât peste micile dezamăgiri, inerente, trecem cu destul de mare uşurinţă. La rândul nostru dezamăgim, încă din copilărie. Nu am fost poate la fel de talentaţi la diverse cum păreau să fi fost alţi copii, nu toţi am reuşit să aducem acasă cele mai grozave note, deşi, fiecare ne-am dorit să îi vedem în fiecare zi mândri de noi pe părinţi.
Dezamăgirile ne însoţesc permanent. Ele apar din cauza unor aşteptări ce nu se împlinesc. Poate pentru că avem aşteptări prea mari, poate pentru că nu facem întotdeauna ceea ce trebuie şi cum trebuie, poate fiindcă dorinţele ne sunt exagerate, aşteptările ne sunt nerealiste.
De-a lungul întregii vieţi ne întâlnim, când şi când, cu dezamăgirea. E ca o faţă hâdă pe care n-am dori s-o mai întâlnim vreodată. Şi totuşi o tot întâlnim. Nu ne ocoleşte la nicio vârstă. Nici măcar la senectute.
Ca fiecare om, am avut dezamăgirile mele. M-au dezamăgit situaţii, m-au dezamăgit oameni pe care i-am întâlnit şi în care am avut încredere şi cărora, la un moment dat, le-am pus în mâini viaţa mea. Pentru că am un mare defect. Am prea mare încredere în semenii mei chiar dacă această încredere mi-a fost de mult prea multe ori înşelată.
Am trecut însă mereu peste toate dezamăgirile fiindcă ştiu să iert. Încerc întotdeauna să mă pun chiar în locul celui ce mi-a provocat dezamăgirea, încercând să înţeleg ce l-a făcut să acţioneze într-un anume mod. De cele mai multe ori chiar înţeleg. S-ar putea ca acesta să fie un mare defect. Aşa am ajuns a crede. Însă nu mă voi schimba. Nu pot şi ar însemna să fiu altfel, adică altfel decât sunt "programată" să fiu. Adică să devin o persoană cu o personalitate nefirească.
La rândul meu, ştiu că am mai dezamăgit şi eu. Nu din rea-voinţă, nici cu bună-ştiinţă, ci pentru că anumite persoane au avut alte aşteptări de la mine în anumite momente şi situaţii. Interesant şi oarecum ciudat este că pe mine şi acele momente m-au marcat. Adică în sensul că am suferit deoarece, într-un anume fel, nu am reuşit să fiu sau să fac acel ceva aşa cum şi-au dorit respectivele persoane.
Am avut, ca fiecare, şi mici dezamăgiri în dragoste. Am scris "mici" ceea ce e foarte adevărat căci peste ele am trecut după cîteva lacrimi şi autoîmbărbătări. Până anul trecut.
Când am cunoscut cea mai cruntă dezamăgire a vieţii. Când după ce am făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru omul pe care îl iubeam nu am primit în schimb nici măcar recunoştinţă.
O uriaşă dezamăgire. O înfiorătoare durere care mi-a ucis toate visele, sufletul, mi-a distrus viitorul. Am simţit cum întreaga mea lume s-a prăbuşit. Am crezut că voi muri. Lucru ce nu s-a întâmplat fizic, însă, de atunci, sufletul meu e mort. Poate cineva gândeşte că m-am schimbat. În afara faptului că trăiesc şi totuşi nu trăiesc, altceva nu s-a întâmplat. Eu sunt la fel. Iar pe omul ce mi-a schimbat total cursul vieţii, în loc să-l urăsc, surprinzător, încă îl iubesc. Cu o iubire dureroasă ce nu mă lasă să trăiesc. Dar nici să mor.
Am dorit să scriu ceva, orice atunci. Simţeam că mă sufoc, că viaţa mea e sfârşită. Atunci am avut ideea de a incepe să scriu pe blog. Nu aveam unul aşa că am făcut acest blog. N-am reuşit decât
să-l “croiesc” în linii generale, să îi dau un nume… să îl definesc ca
intenţie a ceea ce avea să fie. Trebuia să fie ceva strict personal dar fără a exclude însă şi
alte aspecte ce m-ar fi stârnit să scriu, în timp. Apoi, în acea zi, ceea ce-am
reuşit să postez a fost doar un salut pentru potenţialii mei cititori şi mai
departe nu am mai putut merge. M-am
blocat, cel mai probabil pentru că m-am şi speriat. Urma să-mi expun viaţa pe
tarabă, la vedere, lucru pe care încă nu-l acceptam, cel puţin nu conştient. A trebuit să treacă multe luni până am reuşit să încep cu adevărat să scriu pe blog. Aşa a luat naştere acest blog, din uriaşa mea dezamăgire. Pe care nu am ascuns-o, despre care am tot vorbit, şi, probabil voi mai vorbi. E singurul lucru care m-a ajutat să nu înnebunesc. E terapia mea prin blogging, aş putea să-i spun "blogoterapie". Cu această ocazie am cunoscut mulţi oameni, unii cu probleme asemănătoare cu a mea. Pe alţii gata să mă ajute cu un sfat bun sau poate nu prea potrivit. Dar am apreciat întotdeauna că oamenii au încercat.
Se spune că dezamăgirile ne fac mai buni. Nu e întotdeauna adevărat. Pe unii da, pe alţii ba. Pe mine cred că m-au făcut mai înţeleaptă.
În plus, am ajuns să cred că în viaţă e bine să nu ai aşteptări prea mari ci unele mai mărunte. Cu cît mai mici aşteptările, aproximativ la fel de mici dezamăgirile.
Articol participant la concursul Blog Power, ediţia 21, tema "Dezamăgiri – Când aşteptările sunt înşelate, când speranţele mor şi
visele se năruiesc precum castelele de nisip sub valuri facem cunoştinţă
cu dezamăgirea. În copilărie, tinereţe, la vârsta maturităţii şi chiar
la cea a înţelepciunii o întâlnim inevitabil. Cum aţi simţit-o? Ce
influenţă a avut asupra personalităţii voastre? Ce sau cine v-a ajutat
să o depăşiţi?" fiind propusă de Carmen, câştigătoarea ediţiei precedente.
12.05.2012
Un șir care i se părea lung...Nu neapărat pentru că lista număra cam multe poziții ci pentru că totul părea timp pierdut. N-ar fi crezut vreodată că viața sa va ajunge aici, în acest impas. 
Uneori parcă mă încearcă o teamă de el... Nu de el ca întreg ci de acea parte...doar de mine știută. E o teamă la nivel subliminál, care simt cum mă paralizează ușor, mă înmoaie, îmi curentează voința. Doar la gândul de a intra "acolo". 
Întotdeauna mi s-a părut că se folosesc prea multe cuvinte atunci când iubim. Oamenii scriu mult, cântându-și iubirea, fericirea. Scriu poezii unii. Lungi poeme în proză alții. Mai puțin talentați, alți semeni tastează multe SMS-uri, cu zecile, într-o singură zi. Știu cupluri, mai comode, care sunt capabile să vorbească la telefon de dimineața până dimineața despre ceea ce simt. Alții povestesc prietenilor, prietenelor, aproape până îi exasperează, cât de fericiți sunt. 
In inima omului isi au locul tot felul de
sentimente. Si ura dar si iubire, si bucurie dar si tristete, si empatie
dar si apatie, si compasiune dar si neîndurare. Si toleranță dar si
intoleranță, încredere dar si neîncredere...
Pasesc, cu oarecare graba pe strazi, chemata de problemele cotidiene. De cateva zile drumurile pe care le fac sunt altfel...au capatat o alta culoare.
Mai trista decat alaltaieri...
Am plans, am suferit,
n-am mai mancat, am strigat, ba nu, am urlat...Am simtit doar ura pentru
propriile-mi calitati, defectelor gasindu-le virtuti. Alternativ sau simultan
m-am urat...m-am iubit...si iar m-am urat... 