Olănești toamna - văzut prin ochii mei

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/10/olanesti-toamna-vazut-prin-ochii-mei.html

Am lipsit putin din blogosfera. Sper ca nu mi-ati observat lipsa, sau macar nu prea tare. Nu va speriati, n-am fost bolnava, nici n-am avut vreo problema. Adica nu mi s-a intamplat nimic rau, nici neplacut.

Doar am fost plecata putin de acasa. 

Acum cateva zile, prietena mea cea mai buna, care sta mai mult singura acasa fiindca cel cu care isi imparte viata are un job ce-l duce prin toata tara sau prin lume cu zilele sau chiar cu saptamanile, mi-a propus sa facem o mica iesire, doar noi doua. Iesiri in trei, impreuna cu partenerul ei am mai facut, chiar destule, dar doar noi doua singure n-am mai
iesit de cand eram in facultate. 

Unde sa iesim, unde sa iesim? Era o mare intrebare. Dupa ce ne-am gandit amandoua cate doua zile, fiecare in parte, adica patru zile in total (glumesc!) am hotarat sa mergem pe Valea Tisei. Nu tocmai in Maramu' ca era prea departe,  deci stati blanzi, ci pe Valea Tisei din Valcea. Da, ne-am hotarat se mergem la Olanesti din mai multe motive. Fiindca eu n-am chef de frig si acolo clima se stie ca e foarte blanda, fiindca era cat de cat mai aproape si fiindca e o statiune vie in orice anotimp al anului. Si inca un motiv foarte important: e o statiune unde preturile nu sunt exagerate. Motivul principal pentru care cineva ar alege sa mearga la Olanesti, adica izvoarele vestite, nu ne-a interesat. Absolut deloc.

Am pornit. Pe drum, peisajul era superb. Culorile toamnei, o nebunie, dupa cum se vede si din imagine. Vreme foarte frumoasa, drumul excelent. Traficul, fiind zi de luni, nu prea intens. Ce m-a frapat insa a fost faptul ca am intalnit destul de multe masini de politie.

 

Vremea, ieri dimineata, s-a potrivit sa fie excelenta asa ca am ajuns cu bine in Ramnicu Valcea.

Ne-am prelins, asa cum era si firesc, pe langa gogoloiul care este mall-ul din capitala valceana. Deci am cotit spre Olanesti. Chiar la intersectie, inainte de a porni in linie dreapta spre Olanesti, iti sare in fata o cladire care impresioneaza nu neaparat prin dimensiuni ci prin culori: albastru-verde, aproape un fel de turquoise in ansamblu. Imi place turquoise, deci si aceasta cladire care habar n-am ce este.

Dupa cca. 18 km de la Rm. Vâlcea, te afli in Olănești. Nici nu cobori din masina ca aerul puternic ozonat se simte, iti intra in nari, vrand-nevrand, inca inainte de a ajunge. Am coborat din masina in buricul Olanestiului, chiar pe pod, si desi dupa cum vazusem in niste imagini de pe net, aveam o idee destul de clara unde se afla pensiunea unde voiam sa innoptam, eu, neavand de lucru si ca sa mai socializez, am luat interviu catorva pensionari, iesiti ca musculitele la soarele bland al miezului de zi, pe banci. Am constatat ca oamenii se simteau bine sa fie bagati in seama. Dupa sondajul de opinie foarte reusit zic eu, fiindca 100% au raspuns ca n-au habar, si chiar daca mai aveam inca trei pensionare pe care sa le interoghez, mi-am zis sa le iert. Mi-era mila de nestiinta lor si de faptul ca intrebarea mea parea sa îi puna in mare incurcatura. Niciunul nu avea habar despre pensiunea noastra. Ne-am amuzat si m-am urcat in masina indreptandu-ne in directia pe care o banuiam. 

A fost perfect, aleea principala spre izvoare era exact ceea ce banuiam si ceea ce trebuia.

Am parcat cam greu in parcarea minuscula a pensiunii, unde nu incap mai mult de vreo 5 masini. 

Parcarea e pazita de doua statui care par rude cu acelea de pe Insula Pastelui, doar ca putin mai frumoase si mai mici precum si de o buturuga uriasa, si nu glumesc, puteti sa va dati seama de acest lucru prin comparatia cu dimensiunea masinii.

Ne-am cazat rapid, domnisoara mignonă care ne-a intampinat cu un zambet dulce de copil si care nu cred sa fi avut mai mult de 18-19 ani, avea dublu rol: de ospatarita si de receptionera. Ne-a prezentat camera, totul OK. Ne-a luat si banii ceea ce chiar a fost bine, ca sa stim o treaba. Nu, n-a costat mult o noapte de cazare, doar 75 de lei la conditii foarte bune, de hotel de 3 stele. Exista chiar si internet wireless in toata pensiunea, dar mi-am zis ca macar o zi sa fac pauza, daca tot eram plecata la odihna. Dar si din respect fata de pietena mea. Dupa ce-am intrebat-o pe domnisoara cum merg lucrurile cu restaurantul de la parter, a plecat. Am iesit pe terasa care ni s-a parut foarte frumoasa si colorata.

Peisajul de sub balcon e chiar micul bazar al statiunii.

Ce ni s-a parut amuzant a fost ca domnisoara vanzatoare din fotografia de mai jos, care se vede ca e atarnata de telefon, era in pozitia asta si pe la ora 14,00 dar si pe la ora 18... Nu am reusit sa aflam daca avea telefonul cuplat la incarcator...dar pe mine nu m-ar fi mirat.

 Pe balcon, la fereastra, era  o frumoasa muscata rosie ca sangele.

Dupa ce eu m-am saturat de facut poze de la balcon, am coborat la micul restaurant de la parter. Foarte curat, dar cam gol, fiind zi de luni. Cum aveam pofta de o ciorba de burta, si cum si aveau, asta am si luat. Cu smantana. Daca era doar o idee mai calda era perfect. Oricum a fost foarte buna.

Am pornit apoi la o plimbare prin aerul tare al dupa-amiezii. Am facut cateva fotografii.  Mai intai de copaci plini de culoare...

Aceasta e albia, aproape secata, a pârâului Olănești. Cerul era atat de albastru incat parea a se reflecta in pietrele din albie...

Peste tot se aflau afisaje si mici reclame: pe stalpi, pe cabluri, pe diferite constructii mai mari sau mai mici... Mi s-a parut foarte bine. Decat sa umbli ca bezmeticul intreband...

Am mai facut cateva fotografii cu ceea ce se gaseste de vanzare la micii negustori ambulanti: siropuri de fructe de padure, diverse ceaiuri, fructe si legume la preturi rezonabile pentru o statiune, icoane mai mult sau mai putin conventionale. 

Mă refer, in special, la cele ce dau iluzia de adancime si de tridimensionalitate...

După cum se observa, n-am fotografiat izvoarele, n-am fotografiat alte lucruri pe care oricum le puteti gasi oricand pe net la un simplu click. Am fotografiat doar ceea ce am vazut eu din statiune...ceea ce am vrut sa vad. Adica Olăneștiul toamna.

Ne-am plimbat pana s-a intunecat, pana ce fotografiile n-au mai iesit bine...aparatul meu avand limitele lui in conditii de intuneric. Una dintre ultimele imagini e a unei mici si cochete terase care cred ca ziua inca mai era animata, chiar si acum, in octombrie.

In ansamblu, trebuie sa spun ca statiunea arata destul de bine, cu hoteluri renovate, multe altele noi, cu destule pensiuni, unele dragute, altele mai putin si cu multe, foarte multe restaurante, toate oferind meniul zilei de la 13,5 la 15 lei. Ceea ce mi s-a parut convenabil. Olanestiul inca era populat, chiar si seara, chiar si intr-o zi de inceput de saptamana.

Masa de seara tot la restaurantul pensiunii am luat-o. Eu am avut chef de niste creier pane dar domnisoara cu zambet dulce si-a cerut scuze ca n-aveau. Cum n-am vrut sa renunt definitiv la ideea de "pane" am luat o portie de cascaval pane. Care s-a dovedit excelent. Prietena mea a luat o portie de rulou de piet de pui cu cascaval, tot pane. Si despre care mi-a spus ca a fost foarte bun dar pe care n-a fost in stare sa-l termine, fiind si ea tot cam ca mine de mancacioasa.

După ce am mai cascat putin gura la X-Factor care era pe sfarsite si la cateva imagini fugare de pe toata puzderia de canale disponibile, am reusit sa adorm ceva mai tarziu de miezul noptii, dar asta probabil doar fiindca eram foarte obosita dupa atata plimbare.  Prietena mea a adormit mai repede.

Ne-am trezit devreme, pe la 7 si un sfert, si fiindca trebuia dar si pentru ca oricum n-am mai fi putut dormi. Pe sub ferestre aparusera cei care adunau gunoiul si faceau zgomotul caracteristic. Dar cel mai important zgomot il facea o mică armată. Aceea formata din oamenii care treceau cu sticlele catre izvoare.

Interesant este ca am vazut pana si masini de Constanta... 

După ce ne-am facut micile bagaje, ne-am luat la revedere, de data asta nu de la dulcica domnisoara ci de la un tanar care-i luase locul. In parcare statuile erau la locul lor, pazisera foarte bine masinile.

Deși aerul era cam rece, o noua zi își lua avânt... Pe drumul de intoarcere, abia trezit si cam somnoros, adică destul de tarziu, caci era trecut de ora 8, soarele rasarea foarte frumos...parca direct din intuneric... 

N-am uitat sa va spun, am păstrat insă pentru final. Pensiunea la care am stat se numeste Rubin. Poate ca cineva este interesat. As recomanda-o oricui. Cu multă căldură. Apropos, in pensiune a fost și căldură.