 |
| Micșunele ruginii - foto personală |
Din nou venea vremea
Paștelui și-a horelor. Peste tot ningea cu flori de corcoduși, de zarzări, de
pruni, vișini și cireși iar în aer, miresme tari de micșunele și de rozmarin
trezeau simțurile. Toată natura căpăta viață. De săptămâni întregi aerul
împrăștia mirosul dulce-amărui al feluritelor flori care ce deșteptau doruri de
toate soiurile...
Erau vremuri ce păreau liniștite,
tihnite...de sfârșit de ani '30...
Era frumoasă Trana, una dintre cele mai frumoase fete din sat. Cu pletele lungi, împletite în două cozi groase, pe spate, pe care uneori și le răsucea deasupra urechilor și atunci era parcă și mai frumoasă. Mai ales dacă-și prindea deasupra urechii cate-o floare roșie de trandafir parfumat. Șatenă deschis, cu ochii cenușii, nu prea înăltuță dar aprigă la treabă și cuminte. Până ce soră-sa se măritase fuseseră nedespărțite și la horele din sat și la munca câmpului. Oriunde. Mergea peste tot cu Lina, soră-sa cu doi ani și jumătate mai mare ca ea. Lina era blondă, cu ochii albaștri ca cerul.
Era frumoasă Trana, una dintre cele mai frumoase fete din sat. Cu pletele lungi, împletite în două cozi groase, pe spate, pe care uneori și le răsucea deasupra urechilor și atunci era parcă și mai frumoasă. Mai ales dacă-și prindea deasupra urechii cate-o floare roșie de trandafir parfumat. Șatenă deschis, cu ochii cenușii, nu prea înăltuță dar aprigă la treabă și cuminte. Până ce soră-sa se măritase fuseseră nedespărțite și la horele din sat și la munca câmpului. Oriunde. Mergea peste tot cu Lina, soră-sa cu doi ani și jumătate mai mare ca ea. Lina era blondă, cu ochii albaștri ca cerul.
Pe Trana n-o chema așa.
Era doar un alint de la Dumitra, numele uneie dintre fetele nașilor. Nu-i prea
plăcea numele ei da' se împăcase cu el...
Lisandru, bărbatul soră-sii, cumnatul adică, era un barbat chipeș. Brunet, 'năltuț și priceput la toate căci era dulgher, zidar, oleacă fierar dar priceput și la munca câmpului ori chiar prin bucătărie. Fusese norocoasă Lina.
Lisandru, bărbatul soră-sii, cumnatul adică, era un barbat chipeș. Brunet, 'năltuț și priceput la toate căci era dulgher, zidar, oleacă fierar dar priceput și la munca câmpului ori chiar prin bucătărie. Fusese norocoasă Lina.
 |
| Rozmarin |
Așa visa și ea un bărbat. Mărin, prietenul cel mai bun al lui Lisandru, care era la fel de priceput, glumeț și cumsecade i se cam potrivea da' Mărin
n-o prea băga în seamă. Și-i era o ciudă de murea.
Când Mărin a jucat-o aproape numai pe ea la horele de Paște din anul acela, s-a topit de fericire. Dumnezeu îi auzise ruga. N-a trecut mult și a venit cu ai lui de-au cerut-o de la părinți. Ziua aia a fost cea mai fericită zi din viața ei de fată. Ar fi cantat și și-ar fi strigat în toate cele patru zări fericirea. Dar n-a făcut-o, și-a trăit cuminte bucuria, așa cum credea ea că se cuvenea...
Au pus si nunta repede, în chiar vara aceea.
La nuntă purtase cununiță de mireasă din rozmarin cu parfum pătrunzător, ca să-i țină veșnic vie dragostea pentru omul ei pentru că așa se spunea din bătrâni. Îi era drag, cu fiecare zi mai drag. El fusese cel așteptat și nu-i înșelase așteptările... Rozmarinul, ce creștea pe la ei în toate grădinile, o amețea de câte ori îi simțea mireasma puternică, lemnoasă, bărbătească. Pentru ea, rozmarinul era parfumul bărbatului ei. Avea să însemne pe veci prima ei noapte de femeie și apoi, de câte ori o învăluia acel miros, parcă-l simțea pe omul ei cum o cuprinde, cu drag, de umeri sau de talia rămasă tare subțirică, chiar și după nașterea fetiței lor, Ana.
Zvonul că începuse un război mare-mare ajunsese și-n satul lor. Femeile: mame, neveste și iubite erau îngrijorate. Mai mult pe furiș, vărsau lacrimi grele încă înainte ca fiii, bărbații sau iubiții lor să plece pe front.
Când Mărin a jucat-o aproape numai pe ea la horele de Paște din anul acela, s-a topit de fericire. Dumnezeu îi auzise ruga. N-a trecut mult și a venit cu ai lui de-au cerut-o de la părinți. Ziua aia a fost cea mai fericită zi din viața ei de fată. Ar fi cantat și și-ar fi strigat în toate cele patru zări fericirea. Dar n-a făcut-o, și-a trăit cuminte bucuria, așa cum credea ea că se cuvenea...
Au pus si nunta repede, în chiar vara aceea.
La nuntă purtase cununiță de mireasă din rozmarin cu parfum pătrunzător, ca să-i țină veșnic vie dragostea pentru omul ei pentru că așa se spunea din bătrâni. Îi era drag, cu fiecare zi mai drag. El fusese cel așteptat și nu-i înșelase așteptările... Rozmarinul, ce creștea pe la ei în toate grădinile, o amețea de câte ori îi simțea mireasma puternică, lemnoasă, bărbătească. Pentru ea, rozmarinul era parfumul bărbatului ei. Avea să însemne pe veci prima ei noapte de femeie și apoi, de câte ori o învăluia acel miros, parcă-l simțea pe omul ei cum o cuprinde, cu drag, de umeri sau de talia rămasă tare subțirică, chiar și după nașterea fetiței lor, Ana.
Zvonul că începuse un război mare-mare ajunsese și-n satul lor. Femeile: mame, neveste și iubite erau îngrijorate. Mai mult pe furiș, vărsau lacrimi grele încă înainte ca fiii, bărbații sau iubiții lor să plece pe front.
Și plecau mulți... Încă din 1941 au început să fie trimiși la moarte. Îi așteptau cu inimile însângerate, tresărinde. Mai primeau câte o veste, nu bună. Al lu' cutare căzuse...nu se mai întorcea. Când și când mai venea acasă câte unul, cu câte-o cicatrice destul de urâtă.
 |
| foto personală |
La apus, când se terminau treburile prin ogradă și gospodărie, femeile satului ieșeau pe prispe, jelind cu durere pe cei plecați. Cu toatele îi jeleau pe toți...ca într-un cor, dirijat de nimeni, decât de durerea adâncă... Îi jeleau și pe cei plecați ce purtau cu ei o nădejde dar, la fel, și pe cei despre care știau că n-au să se mai întoarcă. Jalea se răspândea pe tot întinsul satului... Tranei îi venea să se ascundă undeva, sub pământ, cu omul ei și cu fetița. Să nu mai știe de nimic...mai ales de războiul ce nu se mai sfârșea.
Plecaseră cei mai mulți...și Trana începea să tragă nădejde că Mărin al ei poate n-o să fie luat pe front. Nici Lisandru, cumnatul, nu fusese luat. Până ce, în vara lui '42, speranța i s-a năruit. Împreună cu alții au fost chemați și ei. Amândoi deodată. Au aflat apoi, așa cum veneau veștile, că ar fi ajuns prin Rusia cea mare. Ce știau ei în sat de Rusia? Mai nimic...doar că era departe, foarte departe...Asta se întâmpla în toamna lui '42...
Apoi, după bătălia de la Cotul Donului a venit zvon că nu se mai întoarce nimeni, că toți ar fi pierit...
Plecaseră cei mai mulți...și Trana începea să tragă nădejde că Mărin al ei poate n-o să fie luat pe front. Nici Lisandru, cumnatul, nu fusese luat. Până ce, în vara lui '42, speranța i s-a năruit. Împreună cu alții au fost chemați și ei. Amândoi deodată. Au aflat apoi, așa cum veneau veștile, că ar fi ajuns prin Rusia cea mare. Ce știau ei în sat de Rusia? Mai nimic...doar că era departe, foarte departe...Asta se întâmpla în toamna lui '42...
Apoi, după bătălia de la Cotul Donului a venit zvon că nu se mai întoarce nimeni, că toți ar fi pierit...
Jelitul pe prispă era ca un ritual... în fiecare zi la fel...fie toamnă, fie iarnă. Și-a venit și primăvara... apropiindu-se un nou Paște.
În câte o zi se mai afla că s-a întors câte unul dintre cei plecați. Despre alții se știa cu siguranță că nu mai vin pentru că ajunsesera actele lor...nu și ei...dar era de ajuns. Și chiar de nu se aflase într-un colț de sat de câte unul, era de ajuns să-i vezi femeia sau mama, plânse și îmbrăcate cu totul în negru...
Într-o zi a venit și Lisandru...era deja vară. Fusese rănit, nu foarte grav...dar după vindecare fusese trimis acasă. Oamenii povesteau despre dezastrul de la Cotul Donului, unde armata română fusese zdrobită. După ceea ce povesteau cei întorși...fusese iadul pe pământ. Despre Mărin, Lisandru nu știa nimic. Fuseseră în regimente diferite...
Trana l-a așteptat cu credință. Un an, doi...trei...
Într-o zi a venit și Lisandru...era deja vară. Fusese rănit, nu foarte grav...dar după vindecare fusese trimis acasă. Oamenii povesteau despre dezastrul de la Cotul Donului, unde armata română fusese zdrobită. După ceea ce povesteau cei întorși...fusese iadul pe pământ. Despre Mărin, Lisandru nu știa nimic. Fuseseră în regimente diferite...
Trana l-a așteptat cu credință. Un an, doi...trei...
Războiul se sfârșise și ea îl tot aștepta. De murit nu murise așa că și speranța ei era vie. Extractul de naștere nu-i fusese trimis...însă nici vreo veste nu primea. Știa că era prizonier...spera...
Veneau povești despre prizonieri căzuți în mâna rușilor... Și unul din sat, Ilie, venise acasă la doi ani după război. Venise cu povești incredibile despre prizonieratul la ruși... Reîntoarcerea lui Ilie îi mai dăduse o firavă speranță câțiva ani...
Totuși Mărin n-a mai venit. Cine putea ști pe unde i se risipiseră oasele...?
Și-a măritat fata...tot cu cunună de rozmarin...deși vremurile se schimbaseră și apăruseră voalurile de tul. Rozmarin, ca și fata ei să-și iubească omul așa cum îi iubise ea tatăl... Veșnic.
Trana l-a așteptat pe Mărin al ei o viață. Până în 1986...
Totuși Mărin n-a mai venit. Cine putea ști pe unde i se risipiseră oasele...?
Și-a măritat fata...tot cu cunună de rozmarin...deși vremurile se schimbaseră și apăruseră voalurile de tul. Rozmarin, ca și fata ei să-și iubească omul așa cum îi iubise ea tatăl... Veșnic.
Trana l-a așteptat pe Mărin al ei o viață. Până în 1986...
Era sora bunicii mele din partea mamei. Rămasă văduvă de război, nu s-a mai recăsătorit. L-a iubit și așteptat până la trecerea dincolo...
...Și fără să bănuiască măcar că, undeva, în insula Capri, se prepară și în zilele noastre parfumuri minunate, bărbătești, ce au ca note de bază uleiul esențial de rozmarin cules de pe Muntele Solaro, parfumuri descoperite de către călugării locului... Parfumurile din Capri.
La fel cum, cu multă vreme în urmă, țăranii români au descoperit că rozmarinul are însușiri magice, că ține viu focul iubirii și că înseamnă parfumul omului iubit.
Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema Parfumul celui de lângă tine îi aparține Pandhorei.
Au mai scris astăzi pentru Povestea parfumată următorii:
Lolita, Mala, Daurel, ghurhu,
De la primele rânduri citite am știut că e o poveste adevărată și mai mult decât atât, că e o poveste din viața cuiva apropiat ție. De ce oare Trana mi-a amintit mie de Tudora?! Dar și mai mult, mi-ai adus-o înaintea ochilor pe bunica dinspre mamă, o ființă frumoasă, blândă, tăcută, diferită prin moliciune de bunica dinspre tată...Această doamnă minunată a fost la fel: văduvă de război, bunicul, necunoscut decât din pozele vechi, murind pe front exact în locul acela blestemat. Și mama, alături de sora ei și de biata bunica, s-au trezit singure într-o lume neprimitoare, ostilă, săracă, în care puterea era luată de niște străini. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, străbunicul a fost închis de comuniști, din motive religioase, așa că mama a învățat atunci ce-i foamea, frica, singurătatea...Ce orori face războiul, e îngrozitor. Apoi a murit fratele bunicii, ucis de comuniști la Pitești. Doamne, de ce niște bărbați au inventat războiul, pentru ca alți bărbați să piară uciși?...lăsând jale și pustiu. Uite, ce n-am scris azi la mine, am scris acum, la tine, fiindu-ți alături cu o poveste similară. Doar că a ta are atât de mult parfum de iubire, rozmarinul, care e așa cum spui, masculin, puternic, pătrunzător și aspru. ...Și că ”rozmarinul are însușiri magice, că ține viu focul iubirii și că înseamnă parfumul omului iubit.”
ReplyDeleteFrumoasă și tristă poveste de iubire, de viață, de moarte, de continuiate prin copii, deoarece ei țin vie flacăra și duc mai departe chiar și parfumul de rozmarin. Te îmbrățișez cu drag!
Au fost povesti asemanatoare in mii si mii de versiuni, Mirela. Asa este. Una mai trista ca alta.
DeleteRazboaiele n-au adus decat suferinte. Si vor aduce de cate se vor mai intampla...
Multumesc mult pentru aprecierea calda :)
mi-ai adus lacrimi in ochi, Elly...
ReplyDeletecat de curat a fost toata viata in sufletul Tranei,cat de curat...
un suflet unde rozamarinul a ramas pentru totdeauna,verde...
Sufletul unei femei simple si care si-a iubit barbatul mai mult decat orice... Pacat ca razboiul i-a distrus orice vis...ei ca si atator altor femei din acea vreme...
DeleteMultumesc, draga mea!
Povestea ta ma facut sa plang, mi-a adus aminte de mama mea! De dragostea ei ucisa pe front, de simpitatea vietii anilor de razboi!
ReplyDeleteAi scris asa de frumos......
Te pup draga me, seara faina!
Stiu, Minnie! Cate aripi au frant anii razboiului...cate vise...e tare dureros cand ne gandim...
DeleteIti multumesc! Numai bine!
Elly mi-au dat lacrimile, cat de frumos ai scris! Cat de simplu si de gentil! O seara magica, sa ai!
ReplyDeleteIti multumesc mult, Anca! Si...bun venit pe aici! :)
DeleteO iubire statornică și vie.
ReplyDeleteFrumos ai povestit!
O iubire simpla, fara artificii. O iubire cum rar se intampla azi, cand oamenii doresc parca prea multe...oferind prea putin.
DeleteMultumesc, Lili draga!
Ce poveste frumoasă!
ReplyDeleteCâtă frumuseţe a avut sora bunicii ta!
Mulţumesc, Elly.
O seară frumoasă draga mea.
M-am gandit sa mai povestesc cate ceva din povestile unei parti a familiei. Poate si ale celeilalte candva...Voi mai vedea. Daca se va mai ivi ocazia.
DeleteMultumesc si eu :)
a. Am avut impresia că citesc rânduri din Marin Preda.Cu greu mi-am revenit când am găsit explicaţia la urmă că, de fapt, este o relatare din viaţa reală.Deşi am avut rude căzute în război, nimeni nu mi-a zugrăvit drama interioară a celor rămaşi acasă cu gândul la cei duşi departe, aşteptându-i şi rugându-se pentru o soartă mai bună.Citesc această dramă şi îmi imaginez sute de mii de familii care şi-au pus speranţe în reîntoarcerea celor plecaţi şi, apoi, veşminte negre...Pentru mulţi, drama aceasta este doar o lectură, dar nu poţi să nu fii adânc mişcat de cele citite.Sunt fapte reale, emoţionante....Mai ales că tatăl meu, de-o vârstă cu Lisandru şi Mărin, adică contingent 1942, trebuia să meargă şi el la război tot atunci, în 1942...A făcut Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie, a scăpat de Cotul Donului, dar a plecat pe frontul de Vest, de unde s-a întors rănit...
ReplyDeleteb. Am în minte secvenţele pururi vii din filmul "Moromeţii".Imaginativ, mă întreb oare cum or fi trecut bieţii copii prin război ? De multe ori discutam cu tatăl meu despre "talpa ţării", despre ţăranii noştri luaţi la oaste când îi chema Ţara şi Regele, despre soldaţii-ţărani de sub comanda lui tata...Ei, care au dat cea mai mare jertfă de sânge, ei care au făcut România Mare.Ţăranii noştri : măreţi şi anonimi! Dumnezeu să-i odihnească acolo unde îşi dorm somnul cel de veci !
c. Încă o dată se dovedeşte talentul narativ al autoarei care pune suflet în ceea ce scrie transmiţând, prin timp, o frântură din trăirile şi frumoase, dar şi triste ale acelor oameni.Mulţumim mult!
Ce poveste Elly...m-a impresionat!
ReplyDeleteAi povestit asa de frumos...si m-a emotionat cu atat mai mult cu cat este reala...
Drăguţă povestea ta!
ReplyDeleteŞi bunciul meu din partea tatălui a fost pe front în Rusia.
Dar el a fost boier: era bucătar şi îşi găsise o femeie pe acolo.
Îl aşteptau acasă o nevastă (a doua, cu care nu avea copii) şi doi
prunci (din prima căsătorie). Bunică-mea s-a dus la mareşalul Antonescu
şi i-a cerut să-l demobilizeze pe bărbatul ei, unicul susţinător al
familiei. Bunicul a fost lăsat la vatră, spre nemulţumirea lui.
Pe front avea de toate, inclusiv o amantă. În România a găsit foamete.
Poveste adevărată, cu parfum de foame...
Mi-a placut povestea ta, mi-am amintit ca ar trebui sa continui "Poveste de demult"...Razboiul a distrus multe familii, foarte multe povesti de razboi sunt adevarte romane..
ReplyDeleteBunicii mei au fost deporta t i, bunica a scapat cu g reu dar a st at in Baragan...Au fost vremuri grele..Bunicii au evadat din Siberia desi fusesera raniti...
Ai scris asa de frumos! Te felicit, serios....
ReplyDeleteM-am emotionat cu totul....;)
Pop!
Parca e povestea din Remetea,satul meu natal.Atat de cunoscut parca dibn gura bunicii mele.La fel se intampla si in acest colt de tara,Aceeasi hora,aceleasi sarbatori,aceleasi doruri si impliniri,acelasi razboi...
ReplyDeleteSi la noi rozmarinul are un efect aparte si e folosit in palariile feciorilor,prinse cu fundite mici albe,albastre sau roz in bucetele delicate,dar atat de barbatesti.Se numesc"bokreta",adica buchetele.:)
Asa de mult seamana scrisul tau cu cel al sorei mele.Ea chiar s-a apucat sa scrie povestiri adevarate int-un volum,sper eu,"O lume uitata".
Fa-ti si tu "Lumea ta uitata" sa prinda viata!
Nici nu stii cat m-a emotionat povestea de viata adevarata...! Mi-ai adus aminte de un crampei din viata familiei mele
ReplyDeleteM-a emotionat povestea scrisa de tine, Elly! Am simtit de la inceput ca este bazata pe ceva real, pe ceva ce stii bine. Poate ca am recunoscut povestea, pentru ca si bunica mea din partea tatalui si-a asteptat sotul pana in 1969, a tot sperat ca se va intoarce de la razboi... :((
ReplyDeleteFoarte frumoasa povestea ta Elly! Emotionanta si surprinzatoare prin firul real al unor vieti pe care l-ai impletit cu maiestrie in cununa de rozmarin.
ReplyDeleteO placere sa te citesc ca de fiecare data!
Sincere felicitari draga mea!
Din fericire, bunicul meu s-a intors acasa intreg. Desi mai povestea de pe front, eram prea mica sa inteleg si sa fiu prea atenta.
ReplyDeleteUrât e razboiul asta, de mica n-am suportat sa vad filme cu razboi, si acum evit sa citesc,sa vad, e ingrozitor.Ma depaseste cum oamenii se cred nemuritori si stapanii lumii,in loc sa traiasca in armonie si multumire.Desi cei mici mor ,nu cei mari, care pornesc razboaiele.
Frumos ai scris,ce iubiri nemuritoare sunt pe lumea asta, sau cel putin, erau.
O lacrima mi s-a scurs pe obraz. Mi-ai adus aminte de bunica-mea, a carei sot nu s-a mai intors din razboi, doar certificatul de nastere. E si mai trist ca asemenea povesti au trait foarte multe familii pe vremea aia. Poveste cu miros de iubire adevarata.
ReplyDeleteo saptamana cat mai frumoasa, Elly draga!
Mi-am adus aminte de bunica...străbunicul meu a cărui nume l-am citit într-o carte sub un titlu generic ,,Eroi", bunica a început să plângă zguduită. Era mândră de tatăl pe care îl iubea fără să îl fi văzut vreodată. Cât de multe spui...prin povestea unei Iubiri adevărate. Cât de puternică trebuie să fii ca să aștepți, să aștepți și să iubesști pentru doi. Sublim scris, sensibil...atât de pătrunzător. O săptâmână frumoasă!
ReplyDeleteM-a emoţionat foarte tare povestea aceasta, probabil pentru că am bănuit de pe la început că e inspirată din realitate. Pot doar să-mi imaginez ce vremuri grele au fost pe atunci şi ce durere apărea în sufletul celor care nu-şi mai vedeau niciodată soţii plecaţi la război.
ReplyDeleteFoarte emoţionant...
Emoționantă istorie, nemuritoare iubire, Elly! ...Toți ne-aducem aminte de povestirile bunicilor, părinților noștri...Războiul a ucis emoții, iubiri, a zdrobit inimi și-a lăsat răni necicatrizate-n veci!...Îmi povestea bunica de pe tată(Dumnezeu s-o odihnească-n pace!) că nu s-a căsătorit înainte de război de frică să nu rămână văduvă!...A văzut prea multă durere în jur, n-ar mai fi fost în stare s-o simtă și pe-a ei!
ReplyDeleteFoarte frumoasa povestea, pe cat de trista.
ReplyDeleteFoarte emotionante pasajele si te tin cu sufletul la gura sa vezi cum se sfarseste... un destin... o viata... dar, inca pulseaza prin cununa de rozmarin ca stafeta a iubirii neconditionate
Am citit cu emotie atat povestirea ta adevarata cat si comentariile lasate de cititorii tai. Cu totii se pare ca am avut bunici care au participat la razboi, adevarati eroi. Al meu a supravietuit, desi a fost impuscat. A trait cu o rana la picior, a facut puscarie... Ce vremuri cumplite, ce vieti irosite. Ce drame cutremuratoare...
ReplyDeleteImpresionant, cred ca si tie ti-a fost greu sa-ti aduci aminte si sa asterni cuvintele pe foaia virtuala...
Parc-ai spus o poveste fermecata si m-am transpus cu usurinta intre eroii tai
ReplyDeleteDeci Marin n-a mai venit
Imi amintesc ca bunica imi povestea ca n-a mai stiut de bunicul nimic, un an de zile. Fusese luat prizonier de rusi dar a scapat din fata plutonului de executie fugind in padure
Si intr-o zi s-a intors
Altfel n-as fi eu cea care tasteaza aici :)
Profund şi înfiorător...
ReplyDeletestiu ca nu asta era intentia ta, dar m-a coplesit postarea ta si am inceput sa plang! ne vaitam de vremurile astea, ca sunt grele, ca sunt lipsuri....dar Doamne, ce viata senina avem de fapt!....
ReplyDeleteFrumoasă şi atât de emoţionantă povestirea ta! Mi-am amintit de bunici, de poveştile lor simple, de la ţară, de război, sufeinţe, pierderea celor dragi...
ReplyDeleteSă ne mai scrii astfel de poveşti, dragă Elly!
O poveste care as fi vrut sa fi fost doar atit: o poveste, o fictiune. Pe de alta parte insa, fara aceste povesti adevarate, noi cei care citim, n-am avea cum sa stim dimensiunea a ceea ce-au insemnat acele timpuri, acel trecut care a marcat dramatic umanitatea.
ReplyDeleteFascinanta poveste de viata, de un realism si-un dramatism cutremurator. Insa si cu un farmec aparte care subjuga cititorul...