Uneori parcă mă încearcă o teamă de el... Nu de el ca întreg ci de acea parte...doar de mine știută. E o teamă la nivel subliminál, care simt cum mă paralizează ușor, mă înmoaie, îmi curentează voința. Doar la gândul de a intra "acolo".
Ușa spre "acolo" e ca o poartă stelară...ca o gaură de vierme...ca un tunel al timpului...
Tentația există permanent. E insistentă. La o presiune joasă, continuu...
Tocmai pentru că vreau să-mi dovedesc că nu mă mai tulbură nimic, că fantomele acelea nu pot să-mi facă niciun rău, din timp în timp, intru... E de ajuns să ating acea parte...poarta mea stelară și să pătrund prin ea.
Cafeniul ei roșcat mat e o nuanță cuminte, de păr de Alsacia. Care, atunci când am ales-o, nici nu bănuiam că va deveni ce-a devenit: parte din viața mea, din vis-coșmarul meu.
Adesea îmi înving gândul, ușoara stare de neliniște și intru... Privesc...Totul e aici...acolo...nici nu contează. Este așa cum era. Și cum va fi. În nemișcare...
Multe dintre ele înca poartă parfumurile acelea... Poartă parfum de zile însorite și fericite. Altele au parfum de zâmbet...sau parfum de ironie. Unele, incredibil, au încă imprimat parfumul tău. Sau poate că asta se petrece doar în mintea și-n amintirea mea... Nu știu... Eu îl simt la fel de puternic ca și atunci.
Le mângâi ușor... de unele îmi ating obrazul, fruntea...și ești aici... acolo... privindu-mă șăgalnic cu ochi leneși și, paradoxal, jucăuși, cu zâmbetul tău fascinant ce-mi aducea pe chip soarele. Tu, cel cu gesturi atât de "ale tale"...pe care nu le-am mai întâlnit altundeva până să te cunosc...nici de atunci...
Pe un umeraș negru șade, cochetă, rochia mea turquoise... Minuscula mea rochie a cărei culoare îți plăcuse atât de mult... Și pe care o cumpărasem special pentru tine...dar nu știai...
Sub ea, bluza neagră, long-sleeve, cu decolteu în falduri pe bié, nou-nouță... Ca și perechea de cizme peste genunchi, tot negre, cu toc stiletto, ce se odihnesc în cutia originală. Bluză și cizme, niciodată folosite. Pe care trebuia să le port la petrecerea la care n-am mai ajuns niciodată... Nu cred că mai ții minte cum le-am ales împreună, după două zile de alergătură prin mall-uri. Sigur ai uitat...
Scot o cizmă din cutie, dintre straturile de-un alb lăptos, semitransparent, de hârtie foșnitoare... O miros... Miroase a piele nouă. Dar și a..tristețe...a neîmplinire...
Poșetele de la tine mă așteaptă...curelele mă așteaptă...bluze de-o vară sau de-o seară...coliere și brățări...acea cremă de față cu povestea ei aproape incredibilă...un portfard... multe alte nimicuri... Toate mă așteaptă. Relicve ale unei alte vieți...
Doar la o simplă atingere, o ușă aparent banală le închide într-o capsulă a timpului. Rămân neschimbate. Uneori mă gândesc dacă și eu aș rămâne la fel...aici...sau acolo...și sunt tentată să trec dincolo...
Parfumuri amestecate...frumusețe și uimire...fericire și lacrimă...regrete și bucurii...nostalgii...toate sunt aici...acolo... Un miros dulce, persistent, amețitor, care mă hipnotizează și care deși mă întristează mă și înveselește. Amestec de mirosuri de floare de portocal, iasomie și bergamotă. Vivara. Parfumul insulei unde întoarcerea în timp e posibilă. Parfumul florilor ce-o îmbracă se află în șifonierul meu....
 |
| Insula Vivara |
 |
| Vivara - Emilio Pucci |
Capsula timpului născută din tristețea mea ascunde o comoară neprețuită. Parola fermecată e la mine. Formula magică „Sesam, deschide-te!” e palidă în comparație... ea ducea doar la bogațiile din peșteră. Aici sunt bogățiile sufletului meu. Mult mai importante căci îmi iubesc trecutul...
Totul e încărcat de un parfum unic, al zilelor frumoase ce nu vor mai fi. Mi-ai dat lumea peste cap și ai rămas și tu aici...acolo...
Întreaga mea viață s-a oprit atunci...ca suspendată. Suspendată sine die...
...Nu mă pot debarasa de unele obiecte chiar de se spune că ar fi bine. Pentru mine e perfect astfel. Obiectele foarte personale și cu încărcătură atât de specială sunt frânturi din viața mea. Ar însemna să arunc o parte din ea la gunoi...
Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema Parfumul șifonierului îi aparține.
Au mai scris astăzi pentru Povestea parfumată următorii:
Mirela, Silving, Catalin, Nina, Vania, Pandhora, Irealia, Lolita, Anca, Lili, Mala, Daurel,Diana, ghurhu,
Minnie, Gandvis, Roxan
Nu-mi dau seama dacă e tristețe sau doar o melancolică aducere aminte, care seamănă mai mult a resemnare. Luxul aducerilor aminte parfumate din șifonierul unei femei frumoase, elegante, pregătită să poarte cizme negre din piele înmiresmată, înalte, cu toc stileto...poșete de preț... o rochie minusculă în culoarea care-i vine cel mai bine și o bluză pe care n-a mai avut ocazia s-o îmbrace, sau dacă a avut, n-a dorit s-o facă. Bine, e scrisă la persoana I, dar e posibil să fie, măcar în parte, ficțională. Și nu, nu e tristețe, deoarece afirmi că: ”Aici sunt bogățiile sufletului meu. Mult mai importante căci îmi iubesc trecutul...”Iubindu-ți trecutul se cheamă că te-ai împăcat definitiv cu el și ceea ce-a fost a contribuit la a deveni ceea ce ești. Mult parfum ai adus odată cu șifonierul amintirilor unei iubiri...”parfumurile acelea... Poartă parfum de zile însorite și fericite.” Numai un parfum bun poartă asemenea miresme cu el. Amintiri parfumate cu soare, proiecte de vacanță, ironie...și dacă nu s-a împlinit Vivara, parfumul pregătirilor a rămas undeva în sufletul tău ca o nostalgică aducere aminte, pe care e posibil s-o transformi odată în realitate. Cu altcineva, depășind astfel trecutul definitiv.
ReplyDeleteAi scris ușor altfel, modul de expunere este mai studiat, mi-a plăcut mult stilul și fraza. Te felicit! Subiectul ales pentru această temă îți aparține, așa că e frumos să-i dăm voie să fie trist sau vesel după dorința ta, sau după realitatea care l-a inspirat.
O seară minunată îți doresc, dragă Elly! :)
Mirela, povestile care ma au pe mine ca personaj sunt reale. Nu e nicio fictiune. Poate ca privesc trecutul asta care se incapataneaza sa ramana aici cu un inceput de detasare. Dar el inca ma bantuie si, asa cum am spus-o de foarte multe ori, numai timpul va reusi sa vindece...el vindecatorul tuturor ranilor sufletesti.
DeleteAm scris asa cum scriu acest gen de povestiri despre mine...Nu m-am mai avut de mult pe mine ca personaj principal...asa ca stilul a mai iesit din prim-plan. Dar am mai scris astfel de multe ori. O impacare definitiva... asta nu cred ca se va petrece niciodata. Nu prea vad cum. Cum nici planuri nu am, cum nimic nu exista...deocamdata. Nu proiecte de vacanta erau ci doar o paralela intre o cale spre trecut...fiind totusi in prezent. E ceva ce se pare ca n-am reusit sa transmit...
Multumesc mult :)
Draga mea prietenă, asta voiam să aud:”Poate ca privesc trecutul asta care se incapataneaza sa ramana aici cu un inceput de detasare”.
DeleteNumai timpul, el vindecă, dar și călește, ajută, e bun sfătuitor și ne pune în gardă.
O împăcare de sine definitivă nu cred că ar fi bună, pentru că toți cei dezamăgiți de o relație (nu neapărat amoroasă) învață, doar astfel se evită situațiile care rănesc, stând departe de orice ar putea s-o facă din nou. Cum se spune: tiens garde!
Cât despre planurile de vacanță, am înțeles bine ce ai vrut să spui, dar voiam să menționez parfumul răscolitor care-ți amintea de-o insulă emblematică, încă parfumată, ceea ce e bine.
Niciodată nu mi-am făcut planuri privind sentimentele, acestea vin singure exact când nu le plănuiești. Și așa e cel mai bine, dar știu că ești înțeleaptă.
Eu îți mulțumesc! :)
a. Elly, te citesc de aproape un an.De multe ori, în postări, din când în când, ţi-am simţit deznădejdea, deprimarea şi uneori m-am temut de apariţia depresiei.Cele scrise mai sus înduioşează şi îndoaie chiar şi oţelul cel mai dur.Efectiv este "sufletul pus pe tapet", trăirea nefericită şi amintirea dureroasă resimţită la contactul cu obiecte care odinioară au avut o mare încărcătură sentimentală şi chiar speranţă.Acum se pare că totul e frânt.Nu am trecut prin aşa ceva, dar am recurs la empatie, şi mi-e de-ajuns ca să înţeleg perfect.
ReplyDeleteb. Nu ştiu cum să fraternizez mai bine cu tine, nu ştiu ce să scriu spre consolare.Nu vreau să tulbur cu nimic bruma de amintiri frumoase care totuşi mai există...Chiar aşa umbrite de norii şi de turbuleţa vieţii.Totuşi trebuie să existe o cale de ieşire spre o stare sufletească mai bună.Aş vrea să o găseşti şi să te înscrii pe ea, deşi poate să fie deloc netedă. "Dum spiro, spero!" Tot binele din lume!
c. Mi-a plăcut enorm medalionul din poză.Aştept vreodată şi replica în culori a acestei poze.A acestei..."gravuri de epocă".
a. Iti multumesc pentru consecventa :) Pai ele (deznadejdea si tristetea) sunt declarate din start. Din numele blogului, din descrierea mea...din multe postari de-a lungul timpului...din faptul ca am spus de la inceput ca blogul acesta de aceea a si luat nastere. Depresia a existat. Dar blogul si intr-o oarecare masura si voi, cei care ma cititi, m-ati ajutat sa trec peste ea. Sa nu ajung la ceva cumplit. Am avut noroc caci am gasit remediul potrivit. Potrivit mie. Si e mare lucru sa aflu ca ai reusit sa te transpui pentru 3-4 minute in locul meu si sa intelegi ce se intampla cu mine...ce inca se mai intampla.
Deleteb. Nu-i nevoie sa scrii nimic consolator pentru ca insasi faptul ca simt ca ai inteles ce-am dorit sa trasnmit e suficient. Nu consolare caut, nu de aceea scriu. De fapt e doar suferinta distilata intr-o scriere literara. Nu am ganduri de sinucidere, nimic nu-i atat de grav. Doar o tristete fara sfarsit... Poate ca intr-o zi va trece...atunci cand va fi timpul. Timpul e stapan in povestea mea.
c. Medalionul? Ma bucur nespus ca ti-a placut. E talismanul meu...ca sa zic asa. Are si un nume: Heartagram. Poate ca voi publica si fotografia color... Dar aici mai folositoare mi-a fost in acest alb-negru pelucrat putin...
Multumesc!
Unele amintiri ne împodobesc sufletul cu frumusețe și iubire. Poate că nu ar trebui aruncate, ci integrate în acceptare.
ReplyDeleteNici nu am de gand sa arunc nimic din ceea ce consider ca ma mentine o fiinta intreaga. Sufleteste. E foarte complicat...pentru ca nu stiu cand va veni acceptarea...impacarea definitiva.
DeleteMultumesc!
Am citit cu noduri in gat, pe reprize. Nu am putut sa citesc totul dintr-o data.
ReplyDeleteMa crezi ca mi-e si jena sa comentez?! :( Sincer... Nici nu stiu ce sa spun... Nu ca n-as avea cuvinte. Sunt momente in care ma joc frumos cu ele. Doar ca acum, se uita la mine sovaielnic, si tremura firav de fiecare data cand incerc sa le ating si sa le aduc aici. Le e teama...le e rusine. Le vad pline de respect si intelegere, stand calme si doar...privind in tacere...
Nu pot... Te rog sa ma crezi...
Aceiasi ochi, acum pe gri. Superb!...
Atat!
.............
Eu n-am dorit sa te intristez, sa va intristez. Desi e realitate pura...poate e mai bine sa fie luata ca o scriere pur literara. Nu fictionala dar ca si cand ar fi gasita intr-un volum de mici povesti de dragoste...despre dragoste si lipsa ei :)
DeleteTe cred :) Si-ti multumesc din suflet. Am sa public si fotografia color...intr-o zi, doar sa gasesc o ocazie.
Multumesc! Si pentru...si pentru... :)
si durerea poate fi o comoara nepretuita,si durerea poate si chiar are parfumul ei...
ReplyDeleteobiectele pot fi materializarea acestei dureri si sipetul in care sunt pastrate isi are pentru cel care il detine,rostul sau...
"parfumul insulei unde intoarcerea este posibila"...asta e tot ce conteaza...
Intr-un anume fel are. Dar preferam sa nu, mi-ar fi fost infinit mai bine.
DeletePe de alta parte...nu v-as fi cunoscut de voi, pe niciunul... Asa ca nu stiu. Pana la urma in orice rau e si un bine. Cine a spus-o a grait adevarul.
Cat despre insula... Si ea e o poarta spre trecut...fiind in prezent. :)
Multumesc, Pandhora!
Exista intotdeauna o noua....sau inca una...si mereu trebuie impartita cu cel drag pentru ca asa e firesc sa fie. In fond, ele ramin si vor fi mereu cele mai frumoase, poate, amintiri pe care mintea si viata unui om le pot crea. Sau, cel putin, vor fi o cale de reintoarcere in absolutul karmic care ne apartine, de facto.
ReplyDeleteUneori...trebuie sa acceptam ca poate nu mai exista. Eu am acceptat deja. Sunt aproape doi ani si mare lucru nu s-a schimbat. Dar amintirile, bune, rele...nu mi le ia nimeni... Le pastrez ca pe-o comoara... :)
DeleteMultumesc mult.
Am citit cu inima stransa; eu am fiice...
ReplyDeleteEu cred ca se poate intampla oricui. Sau la fel de bine nu.
DeleteDeci nu trebuie sa ne gandim ca in povestea cu drobul...
Multumesc mult :)
Frumoasa invalmaseala de sentimente si amintiri din dulapul tau! Daca nu ar exista dureri sau neimpliniri, nu am sti sa pretuim clipele de fericire, nu ar exista termene de comparatie.
ReplyDeleteCe ar fi poezia, daca nu ar exista iubiri neimplinite?! Nostalgiile si amintirile dragi ne vor insotii intreaga viata...Ideea este insa sa nu permitem durerii sa dureze o lunga perioada de vreme.
O saptamana minunata iti doresc, Elly draga!
Carmen, sentimentele mele, distilate in aceasta poveste, ca si-n altele, nu trebuie sa va ingrijoreze in niciun fel. Sunt perfect stapana pe tot ceea ce se intampla cu mine. :)
DeleteDurerea nu pleaca cand vrem dar asta este, am inteles. Pleaca atunci cand doreste ea...cand a trecut suficient timp. Se pare ca inca n-a trecut...
Multumesc mult! :)
Povestioara e foarte interesanta, chiar mi-a placut!
ReplyDeleteSa fii iubita!
Ma bucura ca ti-a placut...desi stiu ca emana destula tristete.
DeletePoate, candva. Acum nu...n-am cum.
Multumesc!
Şifonierul tău e plin de emoţii autentice, de trăiri încă vii care se declanşează la semnalul olfactiv impus de parfumuri. Viaţa e plină de momente diverse, depinde doar de noi ce selectăm şi punem deoparte în cufărul cu amintiri, dar nu trebuie să uităm că toate acele etape au contribuit la creşterea noastră. Mi-au plăcut mult gândurile tale aşternute aici, în căsuţa ta virtuală! Mulţumesc!
ReplyDeleteNumai bine, Elly! Îmbrăţişări generoase! :-)
Ai inteles exact ce se intampla in acea zona a sifonierului meu dar si in sufletul meu, lucru care nu poate decat sa ma bucure.
DeleteIti multumesc!
Cu inima cat un purice am citit postarea ta! Am si eu o fiica..
ReplyDeleteSaptamana frumoasa draga Elly!
Cum spuneam si mai sus, in raspunsul catre Daurel.
DeleteSe poate intampla sau nu. De ce sa ne facem ganduri dinainte? Si, in plus, fiecare dintre noi reactionam in alt fel...
Multumesc mult, Minnie!
Parfum de amintiri şi o viaţă suspendată sine die. Mi-ar plăcea să simt şi parfum de speranţă. Sper că este acolo, dar nu am ajuns eu încă la el.
ReplyDeleteParfumul sperantei nu e acolo. Acolo doar ceea ce-am scris se gaseste. Niste iluzii spulberate si cam atat... Dar care functioneaza interesant. Ma poarta in zile care au cunoscut si fericire.
DeleteBun venit pe blog, Sonia! Si multumesc :)
cata tristete! de ce atat de multa?
ReplyDeletete pop Elly! saptamana faina sa ai!
Pai cu veselia ce sa fac? Nu se potriveste in peisaj ;)
DeleteMerci, draga mea!
Am citit si am ramas fara cuvinte. Ma regasesc atat de mult printre randuri. Doar ca mie trecutul imi face bine, la fel si amintirea, ma face sa realizez cat de ferecita sunt in prezent. Desi si in trecut eram...
ReplyDeletePrea frumos ai scris, minunat.
Am o poveste trista. Pe care, din fragmente de povesti...ai s-o afli cat de cat. Nici nu ne-am fi intalnit daca povestea asta nu ar fi existat...
DeleteIti multumesc,Tina. Ma bucura aprecierea. :)
imi suna atat de cunoscut firul povestii... este atat de prezent ca parca-i simt izul si acum... asa ca...
ReplyDeletePentru ca e o poveste care nu e de fapt poveste...se petrece acum...
DeleteMultumesc, Anca :)
Ţi-am mai sugerat să scrii despre parfumul
ReplyDeleteinconfundabil al peştelui prăjit tăvălit prin
mujdei de usturoi şi cu câţiva stropi de zeamă de lămâie.
Nu reacţionezi deloc la sfaturile de bun-simţ ale unui român sadea...
Nu-mi place peştele cu usturoi neam, dar alţi bloggeri ar aprecia.)
Cu talentul tău descriptiv, l-ai face gelos pe Păstorel Teodoreanu.
Se spune că mirosurile ne trezesc cel mai rapid şi cel mai fidel amintirile.
ReplyDeleteIar povestea ta parfumata exact asta face - scoate la viaţă amintiri pline de nostalgie
Cuvinte,sunete,miresme.Toate trezesc amintiri.Frumoase.Triste.Impliniri.Dezamagiri.
ReplyDeleteTraim cu ele.Trecem peste ele.
Povestea are aceasi culoare cu imaginea fetei.Speranta apare imediat in verdele tufelor si al parfumului.:)
Seara frumoasa!
Obiectele nu înseamnă nimic. Fericirea înseamnă să simţi un profund sentiment de împlinire, restul (lucrurile materiale, amintirile frumoase sau urâte) nu înseamnă nimic.
ReplyDeleteCapul sus! Viaţa merge înainte!
Elly, rochia aia si cizmele alea le-as imbraca la o alta intalnire, sau le-as imbraca pur si simplu, doar pentru ca a venit primavara. Nimeni nu le merita mai mult ca tine si nu le-ai cumparat pentru nimeni,ci pentru tine.
ReplyDeleteIntr-o zi ai sa te uiti in urma si ai sa razi, asta daca nu-ti va parea rau de timpul pierdut cu melancolii.Sunt si ele necesare,dar trebuie sa treaca ca o ploaie de vara.Am fost acolo,mare prostie :D, privita cu ochi de acum. Mai ales ca noi tindem sa dam lucrurilor/unelor persoane o importanta pe care nu o au,atunci cand nu le mai avem.
Altfel, mi-a placut scrierea!
Saptamana frumoasa! Go out and enjoy life and spring ! :)
frumos articolul insa nu stiu, ascunde in el o tristete asa care pare sa nu se mai duca...
ReplyDeleteStii ca nu pot citi postarile tale cand e vorba de acest subiect fara sa nu-mi dea lacrimile? si de fiecare data sper tot mai mult sa te vindeci, mai repede si mai frumos!
ReplyDeleteIti admir felul in care reusesti sa ne transpui in povestile tale... Superb scris...
ReplyDeleteadmirabil este tot ce spui. Admirabila esti tu…
ReplyDeleteAcum inteleg mai bine de unde venea amaraciunea legata de postarile care aduna multe comentarii. Dar trebuie sa intelegi ca cititorii se impart pe multe categorii. Printre ei sunt oameni care trec pe la tine doar pentru a fi vazuti, sunt oameni care citesc in fuga, pe diagonala, pentru a stii despre ce ai vorbit, fara sa aprofundeze si sunt oameni care citesc nu doar cu ochii, ci si cu sufletul.
ReplyDeleteApreciez mult textele scrise de tine, iti apreciez sinceritatea si talentul, dar, asa cum ti-am mai spus, atata tristete ma deprima, ma face sa plec de aici cu durere in suflet, intrebandu-ma cat de mult si pentru cat timp poate purta un om povara suferintei.