Cum e să știi că cineva e mereu undeva, acolo? E confortabil oarecum.
Cum e însă să descoperi, deodată, că nu mai este? Că a tăiat orice punte cu
ceilalți? E un sentiment tulburător, profund îngrijorător. Declanșator
de panică...
Am intrat în blogosferă aproape din întâmplare. De pregătită, eram. Foarte. Eram vaccinată contra multor rele virtuale: prefăcătorie, minciună, lașitate,
lingușire, insulte și jigniri, scenarii polițiste, urmăriri incognito, avansuri...și multe altele. Ca-ntr-o adevărată
Cutie a Pandorei. Pe fundul cutiei, însă, exista ea, mică și timidă, Speranța că voi
întâlni prin intermediul blogului și oameni buni, care vor rezona cu
mine, cu ceea ce voiam să transmit. Nădăjduiam că gândurile mele vor
ajunge la sufletul cuiva.
N-am pornit la drum cu prea mari iluzii. Drumul solitar îl bănuiam a fi dificil și îmi imaginam că va ajunge
relativ repede la un final, că nu voi rezista prea mult. Nu aveam de
gând să interacționez cu nimeni, ba chiar dimpotrivă, dar odată intrată în horă am înțeles că
nu e posibil, că blogosfera e viață reală transpusă în virtual. Inclusiv
socializare. Timp de peste un an am cunoscut, mai mult sau mai puțin, o mulțime de oameni. Oameni cu bune și cu rele.
Ca și-n viață, unii au dispărut...nu se mai află în interacțiune cu
mine, cu blogul. Au dispărut chiar și bloguri ale unor oameni apropiați
într-o vreme. Nu credeam că, exact cum se întâmplă și-n viață, acei
oameni cunoscuți doar virtual, îmi vor lipsi. Fenomenul este continuu. Din viața mea dispar
oameni...
Aceste rânduri n-ar fi existat dacă în ultimele două săptămâni n-aș fi fost zguduită de anumite întâmplări...
Mai
întâi un mesaj ce s-a dorit o scuză. Pe care nu o așteptam dar care
mi-a relevat probleme și dureri și a însemnat o confirmare a unor
presupuneri proprii...
Apoi...din cauza timpului meu limitat din ultima perioadă, nu
știu cum s-a făcut, că n-am reușit să
ajung undeva. În fiecare zi aveam impulsul
de a merge acolo...și nu reușeam, amânam nedispunând de timp suficient. O
conjunctură nefericită. Pe 24, în jurul orei 4,15 dimineața,
simțindu-mă foarte obosită, am încercat să dorm. Așezată în pat, mi-au
trecut prin cap un milion de gânduri, rachete fără țintă. După vreo oră
de încercări eșuate, m-am reîntors pe net. M-am dus în acel loc unde am
rămas fără cuvinte dar și fără like-uri, substituentele comentariilor
în anumite cazuri.
Atunci am
realizat, în câteva imagini mentale derulate invers, că zile întregi
fusese prea multă liniște, prea multă și apăsătoare cumva. Am
înțeles că s-a petrecut ceva. Nedumerită și ușor frustrată am lăsat, cu îngrijorare, un semn și am
plecat cu o povară, simțind o pierdere.
Am primit răspunsul pe o cale
negândită, pe care m-am felicitat că am acceptat s-o deschid cândva. Nimic nu e întâmplător...
Am înțeles, o dată în plus, că și atunci când dăm impresia că suntem puternici, suntem, în fapt, atât de
fragili...frunze în vânt. Prăbușirea universului personal e
devastatoare.
Mi-au trebuit două zile să pot așterne aceste cuvinte care
spun mult prea puțin. Nu am știut cum altfel să-mi arăt sprijinul care nu știu cât contează...dar există. Plecările mă lasă întotdeauna aproape mută...
Dacă pentru toate, rele sau bune, eram pregătită...pentru așa ceva trebuie să mărturisesc că nu voi fi niciodată....
Este exact ca in viata cand pierzi un prieten bun. Pe care il indrageai si la care te asteptai sa fie mereu acolo. Mi-a luat ani de zile(vreo doi) sa accept plecarea unor persoane pe care in timp ajunsesem sa le consider prietene de pe blogul meu. Apoi am inteles ca asta e firea lucrururile, ca unii vin si altii pleaca si ca singura solutie este sa nu ma mai atasez atat de tare de toata lumea.
ReplyDeleteDar poti? Nu, nu prea poti...
Oamenii care pleaca constant din vietile noastre nu vor fi niciodata uitati. Ei vor ramane mereu intr-un coltisor din sufletul nostru. Eu mereu imi voi aduce aminte cu placere si nostalgie de ei, de cuvintele lor. Chiar daca au fost pasageri prin vietile noastre reale sau virtuale eu ii voi iubi si pretui vesnic.
Nice...sunt persoane de care te atasezi in virtual la fel ca in real life...Oameni pe care altfel nu ai fi avut ocazia sa-i cunosti. Care in multe privinte ni se aseamana, caci aici, de cele mai multe ori ne intalnim personalitati asemanatoare. Intotdeauna ma atasez de oameni. E un mare defect al meu. Bag de seama ca si al tau :)
DeleteCa de obicei, intelegi atat de bine ceea ce doresc sa spun. Oameni ca tine am sperat mereu sa intalnesc. Si am si intalnit. De aceea, cand fortati de anumite imprejurari din viata lor aleg sa dispara...ma doare.
Iti multumesc ca existi acolo, pe summerday si chiar daca intr-o zi nu pot ajunge la timp sa citesc noutatile de la tine, adica una dintre intrebarile sau framantarile tale, sa stii ca si cand nu reusesc sunt cu gandul acolo. Si ajung intotdeauna, chiar daca uneori mai tarziu. Daca nu ajung decat tarziu uneori e pentru ca se intampla ceva, e lipsa de timp sau un alt motiv...
Iti multumesc pentru cuvintele perfecte.
Aş vrea să-ţi mângîi inima rănită...
ReplyDeleteDraga mea, e mai mult intristata. Atat de trista mai ales ca nu am cu ce ajuta. Am gasit aceasta singura solutie. Sa arat ca sustinerea, chiar daca de la distanta, exista cu prisosinta. Nu stiu cat ajuta. Mi-as dori enorm...
DeleteMultumesc mult, Anastasia.
Simt o mare tristete, spui multor lucruri pe nume, multe din situatiile descrise de tine imi sunt clare si limpezi, dar multe raman incerte, încâlcit, încurcate, neclare... Stiu ca nu ai scris toate acestea asteptand sa fii consolata de catre cititori, insa un motiv neînțeles, nelămurit nu poate fi combatut.. de aceea, legat de articolul tau nu pot spune nimic si cred ca nici tu nu ai vrut sa ne transmiti ceva anume, ci pur si simplu ai vrut sa-ti faci ordine in ganduri! Consider ca este o cale buna! Indiferent ce s-a intamplat, sper sa depasesti cat mai repede si usor situatia.
ReplyDeleteNumai bine, Elly draga!
Carmen...da, de un fel de tristete e vorba. Poate ca este neclar si cam incalcit ceea ce am scris. E special astfel. Nu putea fi in alt mod. Ai inteles destul de bine. Nu caut consolare caci nu asta e scopul postarii. Dar m-am gandit ca si voi, ceilalti, ati trecut prin momente asemanatoare in blogosfera. Cand viata cu ale ei tristeti obliga la o retragere a unor dintre prietenii nostri, caci chiar virtuali, tot prieteni suntem. Eu asa simt...
DeleteSi am dorit ca cei retrasi o vreme sa stie ca sunt cu sufletul alaturi de ei...
Multumesc, Carmen.
Imi pare rau Elly, pentru ca asa cum scrie si Carmen mai sus, simt o tristete in randurile tale. Insa oricine pleaca, este plecat si viata merge mai departe. Trebuie sa fii puternica si sa privesti inainte. Desigur ca ramene in sufletul tau o amintire placuta.
ReplyDeleteTe pup si sa ai o zi frumoasa!
Chiar este o tristete. Din pacate, textul nu a putut fi altfel oricat ar fi fost de dorit...Am considerat de ajuns atat...
DeleteIti multumesc mult, Larisa. La fel iti doresc.
Te imbratisez, Elly!
ReplyDeleteNicole, te imbratisez si eu cu toata dragostea!
Deletenu se mai poate schimba nimic? :(
ReplyDeleteMona, ca de obicei...doar timpul va schimba ceva. El, cel ce vindeca toate ranile... doar el poate...
DeleteEu nu pot decat sa astept. Sa-i astept. Cu drag.
a. După cum bine scrie şi Carmen mai sus, postarea de faţă se doreşte a fi o reaşezare a gândurilor, o ordonare a anumitor grupe de idei, o explicaţie interioară, o serie de sentimente faţă de, trăiri, poziţii abordate, etc...Citind titlul : "Din viaţa mea dispar oameni. Continuu." m-am simţit ca sub un duş rece de dimineaţă.Am rămas oarecum nedumerit, descumpănit, am citit de două-trei ori încercând o desluşire, o...traducere în realitate.Desigur, nu-mi place tristeţea, nu mă împac deloc cu situaţia în care cineva (pe care îl apreciez şi stimez) devine dintrodată melancolic, trist, meditativ, îngândurat şi preocupat de soarta semenilor.
ReplyDeleteb. Elly e de părere, în postarea sa de azi, că : "...blogosfera e viaţă reală transpusă în virtual. Inclusiv socializare." Dar eu am întâlnit păreri şi chiar poziţii bine conturate ale bloggerilor după care "realul" e una, iar virtualul e "alta", şi că aceste două aspecte nete nu trebuie deloc amestecate.Eu însă mă raliez pe deplin opiniei lui Elly, şi găsesc că are perfectă dreptate.
c. Cum pe fundul acelei "cutii" antice mai există, să zicem chiar şi latent, "SPERANŢA", eu mai am o brumă de speranţă că titlul postării ca şi articolul se referă la o "dispariţie a cuiva (poate pe o perioadă) din viaţa de blogger a lui Elly" şi, Doamne-fereşte, nu la o dispariţie a acelei persoane din viaţă.
Cu toată simpatia ! Iar "Forţa destinului" să o înlocuim cu "forţa curajului" !
Numai bine !
a. Nu chiar...mai degraba sentimente, trairi. Draga Calatorule (caci stii ca asa imi place sa-ti spun si nu-i departe, cred, de realitate), eu cred ca e firesc sa fiu preocupata cand se intampla asa ceva. Ori asa sunt eu... Imi pare rau insa ca te-am pus pe ganduri...tare rau.
DeleteSper ca mai tii minte ca ti-am spus, dupa o perioada in care apareai rar sau aproape deloc printre bloguri, ca ti-am dus lipsa...
b. Eu nu sunt un blogger tipic. Stiu asta si fara sa mi se spuna. Si chiar cred ca blogosfera este asa cum spun. Cu bune si cu rele...e tot viata.
c. Cu puterea ta de a analiza orice, si dincolo de cuvinte, si printre, ai intuit bine...Sper la reveniri. Dupa trecerea furtunilor...
Numai bine iti doresc si eu. Ca intotdeauna.
1. Eu nu ar trebui să mă implic în bloggeristică.Nu am blog, dar...ce să-i faci..."cogito-ergo sum". :))) Bloggerii simpatizează cu cititorii (cu sau fără blog) şi, invers, cititorii cu bloggerii, din simplul motiv că, şi unii şi alţii ştiu la ce anume să se aştepte din partea categoriei opuse.După câtva timp de tatonare şi cunoaştere grosso-modo, se creează reciproc o obişnuinţă (= a doua natură, zice-se !!!) , se înfiripează o amiciţie sau se dezvoltă o simpatie virtuală care e cu atât mai trainică, cu cât (zic eu !) virtualul are rădăcini (la ambele tabere) şi în real.Începe treptat să ne pese de celălalt.Devenim oarecum dependenţi (din plăcere şi din alte sentimente) de ceilalţi din blogosferă pe care i-am selectat şi cu care, vorba lui Goethe, avem "Afinităţi elective" (= Wahlverwandtschaften).Aici suntem animaţi şi de anticul şi umanul dicton : "Homo sum et nihil...etc..."
Delete2. Da, îmi amintesc de perioada mea..."albastră", de tăcere, şi de îngrijorarea ta firească, neobişnuită pentru mine pe bloguri, aşa...ca între...internauţi care simpatizează reciproc.Elly, din păcate, tăcerea asta s-ar putea oricând să se repete, fără voia mea, dar apoi, cu voia lui Dumnezeu, să mai apuc să revin pe Internet...
3. Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale.Şi da, rămân un veşnic Călător..."errant", dar numai cu gândul care-i mai iute decât orice !
Numai bine şi cu soare în suflet !
ma alatur acestor pareri cum ca virtualul este o completare la viata reala. Am cunoscut personal cativa bloggeri care-mi erau de o vreme prieteni virtuali si spun aici clar si raspicat, ca am avut doar experiente deosebit de placute! prieteniile pana la punctul respectiv doar virtuale, s-au extins, s-au aprofundat, au capatat dimensiuni profunde :) Si nu vorbesc aici despre o exceptie, ci despre 7 persoane! bloggeri carora nu le e frica sa arate ca sunt fiinte reale, nu au nimic de ascuns, pentru ca nu sunt altceva in realitate decat ceea ce pretind a fi prin blog! Prieteniile de acest gen sunt absolut deosebite!
DeleteElly...nu esti singura....
ReplyDeleteSi din viata mea dispar oameni si poate ca asta este mersul vietii...nu stiu!
Iti multumesc pentru imbratisarea virtuala. Conteaza mult. Cel putin pentru mine. Am s-o transmit, tot virtual, catre cei despre care am scris.
DeleteMa impac destul de greu cu aceasta situatie... Stiu ca doar timpul va vindeca tristetile, ranile...el face si desface.
Imi pare rau!
ReplyDeleteNu am cuvinte! Te îmbratisez!
Si imbratisarea ta imi face bine, Minnie draga. Stiu ca am scris cam fara detalii... dar e suficient.
DeleteMa bucur ca rezonezi cu gandurile mele. O imbratisare si de la mine.
Şi crezi că dacă aveai mai mult timp, puteai ajuta persoana respectivă?
ReplyDeleteS-ar putea să te înşeli. În faţa problemelor capitale suntem singuri,
fiindcă trebuie să purtăm povara deciziilor singuri. Aşa sunt lucrurile făcute,
aşa trebuie să le luăm. Să-ţi spun că nimeni nu-i de neînlocuit?
Sunt alături de tine. Nu pot decât să sper că asta te ajută.
Să ai zile senine, Elly!
Era poate altceva...Macar eram mai aproape, mai repede... Cam singuri suntem, e drept. Sau poate nu chiar. Depinde mult si de felul nostru de a fi.
DeleteDar tot ne prinde bine un gand bun la momentul potrivit.
Nu se pune problema de inlocuiri, nu e cazul acum ...in viata nu suntem la job...
Multumesc mult. La fel.
Poate că ești mult prea sensibilizată de suferința unor oameni cunoscuți în blogosferă, cum pățesc adesea oamenii cărora le pasă...Știu, și eu mă emoționez, empatizez cu suferința unor oameni reali sau virtuali, dar necunoscuți față în față, sufăr și eu când aflu ceva trist, boală, pierderi sau când mi se închid uși fără explicație...Ajut și eu cât pot. Nu pot fi atât de deschisă ca tine pe blog, dar fac ce simt eu că ar alina suferința și cât îmi stă în putere. N-ai știut de ce-au plecat, acum știi, poate, dar poți să faci, oare, mai mult decât atât?! Cred că e mult și atât pentru cineva aflat în suferință...Discreția și mărinimia ta sunt de o rară noblețe și nu e prima oară când observ. Sper că vor trece și ei, dar și tu, de o situație în care plecarea are un motiv dureros.
ReplyDeleteSă ai o zi bună, Elly dragă!
Draga Mirela, ce pot sa fac? Asa sunt...nu ma pot schimba. Stiu ca ai un suflet mare si stiu ca te emotionezi si suferi pentru semenii nostri. Am vazut asta de mai multe ori, am inteles si cand se putea citi asta doar printre cuvintele-ti asternute minunat pe blog.
DeleteNu am scris in ideea de a face mai mult fiindca chiar nu se poate. Insa o vorba buna ajuta intotdeauna in clipele delicate ale vietii. Macar si pentru o clipa. Am simtit eu insumi asta.
Iti multumesc, Mirela.
Ce as mai putea adauga la ceea ce ai spus tu si ce au scris ceilalti mai sus? Cel mult as repeta, dar cu alte cuvinte. Elly draga, apreciez nu mult, ci foarte mult, felul tau de a fi, de a socializa, de a-ti pasa de altii. Noi sau cel putin eu avem multe de invatat de la tine. Pentru felul asta al tau de a fi, am prins un vadit atasament fata de ce scrii si ce esti. Postul tau m-a intristat, oarecum si pentru ca simt acel sentiment de tristete pe care n-il transmiti. Iti intind mana mea si sper ca ranile sa se cicatrizeze cat mai repede.
ReplyDeleteTe imbratisez cu drag!
Tina...nu fac nimic decat din suflet. Doar fiindca asa cred eu ca e bine...fiindca asa simt. Iti multumesc mult pentru ca stii sa scrii atat de frumos, cu sufletul...Asta m-a si atras la tine :)
DeleteN-am dorit sa intristez pe nimeni. Imi pare rau.
Multumesc pentru imbratisare. Mult.
Asta e unul dintre motivele pentru care prefer sa nu ma atasez de nimeni , in spatiul virtual
ReplyDeleteSi nu numai asta!
Pe de alta parte am preferatii mei, clar! Se vede dupa cum le raspund, ii vizitez, ii caut
Imi pare rau pentru tristetea ta
Ai vazut cum am pornit, ce gandeam cand am deschis blogul... :)
DeleteStiu ce inseamna tot ceea ce ai scris. Dar sunt o fire sensibila si stii deja asta...
Eu sunt suparata pentru ca din viata mea...dispar oameni. Relatiile se racesc din ce in ce mai tare fie din cauza distantei, fie din cauza lipsei de timp liber.
ReplyDeleteE si asta o problema... Cauta-i tu mai mult...poate de aceea se petrece asta. Pentru ca uneori asteptam ceva...sa faca ceilalti un pas. Dar poate ca si ei asteapta la fel...si...
DeleteTe imbratisez, Elly!
ReplyDeleteMerci, draga mea!
Deletecand oamenii vor sa plece,oricat de dureros e pentru noi,trebuie sa-i lasam...
ReplyDeletesimt la tine si dezamagire si frustrare si tristete dar sa stii,la fel de bine simt ca va reveni...
>:D<
Poate ca nu am prea reusit sa ma fac inteleasa. E doar o constatare, nu inseamna ca eu as fi putut face ceva. E un fapt care se intampla. In blogosfera e ca si in viata. Oamenii au probleme care-i impiedica sa mai poata sta in online...asta este. Astept sa-si rezolve problemele. Doar asta. Multumesc, Pandhora.
DeleteElly, esti sensibila! Si eu sunt, si tocmai de aia, ca si Hapi, nu ma atasez,las mereu o distanta,desi am si eu bloguri pe care le vizitez si-mi plac.Dar eu am parerea asta,ca sunt destule in viata reala, nu-mi mai trebuie si una virtuala cu ale ei.
ReplyDeleteWeekend placut!
Draga mea...viata mea e mai ciudata in ultimii ani. Poate pentru ca traiesc destul de mult pe blog. Mai mult decat ar fi poate normal. Si e firesc sa ma atasez de oamenii pe care ii intalnesc in mediul online...Pentru ca pe ei ii intalnesc mai des chiar decat pe propria sora :)
DeleteMultumesc.
Au disparut si din viata mea, din online mai precis, doua bloggerite care imi erau dragi. Stiu ca au mai fost episoade in care veneau si plecau, dar le simt lipsa si ma intreb des ce li s-a intamplat, ce probleme au si daca vor reveni... E atat de trist!
ReplyDeleteNu ai avut posibilitatea sa afli ce li s-a intamplat celor doua fete? Pai atunci...eu sunt mai norocoasa. Pentru ca eu stiu ce li s-a intamplat...
DeleteImi pare tare rău pentru tristeţea ta.
ReplyDeleteŞi pentru pierderea unor prieteni blogeri. Din păcate... se întâmplă, exact ca-n viaţă, pt că blogurile sunt tot fărâme de viaţă...
Fiecare punem aici câte ceva din viaţa noastră, pentru a le oferi celor dragi.
Îţi doresc multă linişte şi alinare în suflet, dragă Elly!
Niciodata nu am stiut ce sa spun in astfel de situatii, dar mereu am stiut sa ascult si sa o ofer o imbratisare care sa suprime lipsa cuvintelor potrivite. Pot sa spun doar ca la un moment dat totul o sa fie din nou bine, poate nu la fel, dar bine...si ca timpul este singurul care o sa vindece ranile, daca lasa cicatrici sau nu tot el o sa spuna...
ReplyDeleteMi s-a intamplat si mie si trebuie sa recunosc ca desi a trecut foarte mult si azi ma mai gandesc la acele persoane si la ce s-a intamplat de fapt de s-a rupt totul atat de brusc...
ReplyDeleteGreu de dus, greu de comentat insa si mai greu de trait. Si, cu toate astea, un gol odata lasat nu mai poate fi umplut indiferent de cit de mult ne dorim. Putem doar sa speram ca, intr-o buna zi, un semn de bine si despre 'bine' va aparea de undeva, din neantul vietii.
ReplyDeleteUn gind bun si-un umar alaturi de tine, Elly...
Eli, n-aş fi crezut vreodată că despărţirile pot fi atât de dureroase. Oricât am fi de pregătiţi, când vine vorba despre despărţirile definitive, nimic nu poate descrie oroarea protagoniştilor rămăşi să se descurce cu implacabila desfăşurare de evenimente, la care asistă neputincioşi.
ReplyDeleteÎnsă în acele clipe, gesturi precum al tău, contează mai mult decât ţi-ai putea imagina. Pentru că reprezintă guri de Oxigen pentru un om care se îneacă. Iar aşa ceva nu se uită.
Îţi mulţumesc pentru tot. Pentru gest, pentru cuvinte, pentru lăcrămioare.
Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!