 |
| foto personală |
Suntem
în miez de vară și de două zile se anunță temperaturi potrivite lunii
pe care tocmai o traversăm. Deja televiziunile de știri, neavând pe
căldurile acestea prea multe subiecte mai de soi pe care să le discute, o
lălăie pe tema caniculei care s-a anunțat. Chiar în urmă cu puțin timp o
tinerică realizatoare de la RTV a pus o întrebare, puțin spus puerilă,
celei cu care dialoghează, o doamnă Mateescu de la ANM.
S-au
terminat de destul de mult timp cursurile școlare, copiii s-or fi
săturat de vacanță. Zic și eu așa, în glumă, căci îmi amintesc perfect, din
propria copilărie, că vacanța nu era niciodată de ajuns.
Noi, cei care știm exact ce înseamnă vacanțele adică distracție, joacă, uneori tabere, excursii sau sejururi cu părinții în locuri frumoase, putem cu greu să ne imaginăm și să înțelegem cum era vacanța unei fetițe de la țară, singura fetiță dintr-o familie de țărani cu câțiva copii, cu ceva pământ, cu animale, cu curtea plină cu orătănii de toate neamurile, vreo 2-3 câini și vreo două familii de pisici...acum peste 60 de ani. Asta ca a să fie peisajul cât mai complet.
Poate vă gândiți că familia, plecată dis-de-dimineață cu căruța la munca câmpului, lăsa fetița acasă ca să se joace cu păpușile. Păpuși n-avea, deci ipoteza pică. Pe vremea aceea doar copiii din familii mai înstărite aveau păpuși. Oricât ar părea azi de ciudat, fetița era lăsată acasă cu responsabilitatea întregii gospodării, fiind singura care nu era luată la munca grea a câmpului. Azi poate părea straniu dar era un mod de a o proteja.
Lăsată acasă avea însă sarcini foarte precise: să aibă grijă de cârdurile de păsări ale gospodăriei, să vadă ce fac porcii, să hrănească câinii și pisicile, să măture bătătura și, cea mai mare provocare, să gătească pentru întreaga familie.
Așa că fetița lua ce legume erau necesare, le curăța bine, le toca apoi le punea în oala de lut în care se făceau ciorbele pe atunci. Mai înainte însă pregătea focul în bucătăria casei, la vatră, folosind lemne, coceni de porumb, surcele, tulpini de floarea soarelui...ceea ce se obișnuia. O potrivea de gust, o aștepta să fiarbă...și ciorba de legume era gata de a fi mâncată din străchini tot de lut, cu lingura de lemn.
Nu povesteam nimic azi despre fetița fără vacanțe dar am dat peste ceva în podul casei. Avem o astfel de oală de lut în care se fierbeau ciorbele pe vremea aceea... Este destul de obosită dar încă arată bine și, credeți-mă, e funcțională. Deoarece imaginea fotografică nu oferă informații despre dimensiunile unei astfel de oale, vi le spun acum.
- diametrul gurii este de 10 cm,
- diametrul maxim, in zona burții sale, este de cca. 25 cm,
- înălțimea este de 29 de cm.
 |
| Oala de lut pentru ciorbă cu strachina și lingura de lemn alături de un vas pentru țuică, tot de lut. Ștergarul țesut este, de asemenea, moștenire a familiei mele - foto personală |
Frumos ai povestit despre vacantele de alta-data de la tara. Faine tare vasele de lut pastrate de tine; imi amintesc si eu de strachina de lut si lingura de lemn si de ulcior... Bravo tie ca le-ai pastrat! Fotografiile sunt superbe! Felicitari!
ReplyDeleteNu prea erau vacante, adica nu ceea ce intelegm azi prin asa ceva. Viata copiilor de la tara, in vremea din preajma celui de-al doilea război mondial nu era chiar usoara.
DeleteDa, oala doar am sters-o de praf si mi-am zis a ar fi bine sa povestesc despre ea, la ce se folosea. Putini din cei de azi mai stiu... Acesta nu e chiar un ulcior, acela e ceva mai mare. E un ulcioras mic-mititel, pentru tuica si are si cescute. Cat despre obiectele vechi, ce tin de identitatea noastra ca neam, am un cult pentru ele si mi pare rau ca nu am mai multe.
Multumesc mult pentru apreciere, Alina!
Copiii de la țară nu prea au nici azi vacanțe, cred. Îmi amintesc de Săndica, locuia în vecini de bunica mea și era mare sărbătoare când veneam noi în vacanță. Știa că o vom chema, că-i voi da păpușile, pe unele chiar de tot, deoarece mereu am fost mână largă și chiar mă bucuram de bucuria ei, ea fiind mai mică, îi arătam cum să deseneze o prințesă și o lăsam să poarte una din rochițele mele de vară, pe care mama i-o lăsa ei de tot. Pentru Săndica, noi eram vacanța de vară! :)
ReplyDeleteÎmi plac foarte mult vasele autentice, din lut. Noi am avut o oală pentru fiert sarmale, din lut, a ținut vreo 28 de ani!
O seară minunată, cu parfum de iulie îți doresc acum, când iulie dă să intre în luna lui Gustar! :)
E adevarat, multi nu au cine stie ce vacante nici azi, mai ales in familiile foarte modeste. Imi place cum ai spus: "Pentru Săndica, noi eram vacanța de vară! :)" Am ferma convingere ca asa si era :)
DeleteOala aceasta are in jur de 70 de ani...e foarte veche. A vazut multe mancaruri facute in ea. Cea de sarmale s-a spart de mult timp, inca in copilaria mea...:(
Multumesc pentru urare, Mirela! Am avaut o seara plina, cam ca vacanta fetitei :) Dar cu satisfactia ca am rezolvat multe probleme. :)
Ciudat. Povestea ta o văd cu ochii mei de copil crescut la ţară până la şase ani. au trecut 35 de ani de atunci, dar vasele de lut, cocenii şi focul făcut afară;raţele, gâştele, vaca şi puii trebuiau hrăniţi şi noi culegeam tot felul de plante, le tocam, le amestecam cu mălai şi le dădeam la păsări. Marea am văzut-o târziu, dar n-am suferit după ea. Nici după păpuşi. Poate de asta nicio treabă casnică nu mă sperie. N-am făcut eu toate cele din povestea ta, dar am crescut văzând cât de greu se fac. Mulţumesc pentru poveste. E fix în ochii mei...acum.
ReplyDeleteE frumos si are mare valoare faptul ca stii exact ce presupun toate aceste activitati. Inca le mai stiu copiii crescuti la tara insa azi tot mai putini. Oale de lut nu prea se mai gasesc... si multe altele s-au uitat si pierdut intre timp. Am crescut la casa si mult pe la bunici vara asa ca stiu si eu perfect tot ceea ce se facea, sa mai face cat de cat... Nici pe mine nu ma sperie nimic, tot la casa locuiesc si deoarece parintii sunt relativ in varsta am cam preluat eu toate indatoririle. Sunt zile cand de abia am timp de blog...sa intru, sa vad doar ce mai e nou...nu sa postez sau pt. alte activitati.
DeleteAdriana, ma bucur enorm ca ti-a placut povestea. Care e o realitate, de fapt. E povestea vacantelor mamei mele :)
Am mai fost la tine. Ştiu cât esti de hărnicuta. Am citit postarile tale, dar nu am lasat un semn. Vorba ta: când? La tine iubesc devotamentul pe care il ai fata de natura, dar şi fată de cei dragi ai tai.Să ai nişte zile frumoase!
DeleteMultumesc, Adriana. Eu as vrea sa trec prin multe locuri si nu mai gasesc timp...din pacate. :( Cat priveste acel devotament...cam asa este. Insa nu m-am gandit niciodata asa. Pur si simplu iubesc lucruri si intamplari din trecut si cel mai bine le cunosc din gura parintilor mei. O zi frumoasa!
DeleteStii ca eu si astazi, chiar si aici departe, servesc ciorba in strachina? Serios!
ReplyDeleteAm vreo 3 luate din Romania de la Sinaia, Busteni, nu mai stiu. Desi avem farfurii adanci pentru ciorba, ne-am obisnuit cu strachina :)). Am si cateva cani de lut in care beau iarna ceaiul si chiar o oala mare de pamant pentru sarmale, insa pe asta n-am folosit-o niciodata.
Ai povestit foarte frumos! O alta lume, atat de diferita de cea in care traim astazi.
Seara placuta Elly draga!
Larisa te cred si mi se pare extraordinar de frumos. Despre patriotism nu mai zic :)
DeleteSi strachina din fotografie e veche, are peste 40 de ani...si lingura cam la fel fiind insa neutilizata. Micul ulcioras pentru tuica e deja un fel de moft :)
O alta lume, aproape uitata, pe care am vrut sa v-o aduc azi, aici, cu tot dragul :)
Multumesc mult!
Copiii de azi nu stiu ce-i ala porumb fript pe jar, seara, la pascut cu vitele si nu pot face diferenta intre sapa si harlet.
ReplyDeleteIn mare parte, e vina noastra, a parintilor, poate n-am vrut sa treaca si ei prin ce-am trecut noi si uite ca acum acele vremuri par idilice fata de viata de acum. "Antichitati" strang si eu chiar daca uneori "vanzatorii" sunt cam scumpi. La casa de vacanta am amenajat un raft dedicat lor iar la grinda farfuriile si stergarele se aduna incet, incet...
Unii copii mai stiu...dar nu prea multi, ai dreptate. Ma bucur ca ai ajuns sa vezi si porumbul copt pe jar...si ca ti-a si placut. Mai am diverse postari in care vorbesc despre vremuri de mult apuse, despre lumea satului romanesc. Din povestirile mamei mele...din ce mai stiu si eu...vreau sa restitui celor ce suntem azi, frumusetea trecutului.
DeleteAceasta oarecum greseala ca, copiii sa nu mai treaca prin ce au trecut parintii e frecventa azi, poate prea si e mare pacat. Copiii ar trebui sa cunoasca trecutul...
Foarte bine faci ca strangi de toate, asa-zise antichitati. Pentru copiii tai acest gest va valora foarte mult :)
Multumesc!
Frumos ai povestit! Are dreptate Mirela, multi copii de la tara nici azi nu au vacanta. E trist!
ReplyDeleteStrachini de lut nu am folosit niciodata. Imi amintesc ca mama avea niste farfurioare dar erau de decor. Insa tot mama mi-a daruit un chiup, asa se zice in Moldova, pentru sarmalute. Ieseau atat de bune de ti se topeau in gura...:))
Imi place cum ai compus a doua imagine...:) Tare faina!
Seara faina sa ai!
Geanina, iti multumesc. Stiu ca mai exista copii fara vacante dar nu stiu sigur daca e chiar atat de trist. Zic asta pentru ca, de fapt, acei copii vor fi cu mult mai pregatiti si caliti pentru viata decat copiii care au prea multa vacanta... Eu vad tristete si in cazul acesta....poate o tristete mai mare.
DeleteMancarea pregatita in vasele de lut e foarte gustoasa, ai dreptate. :)
Multumesc si pentru aprecierea fotografiei :) Asa mi-a spus sufletul ca-i bine. Eu fac fotografiile cu sufletul...
Copiii de la țară nu cred că așteptau cu atâta nerăbdare vacanța de vară, având în vedere faptul că știau ce îi așteaptă - muncă. Avantajul e că erau căliți prin asta, chiar dacă efortul se dovedea de multe ori a fi peste puterile lor. N-am prins vremurile alea (aș zice din păcate), însă tare-mi place când mi se mai ivește ocazia să fac câte o 'muncă brută'. Nu știu de ce, dar parcă mă simt voinică și mândră de mine dacă mai merg la câmp să întorc otava sau mai ajut la descărcatul grânelor. Nicio senzație nu se compară cu statul desculță în grâu. :) Eh, m-a apucat dorul...
ReplyDeleteRevenind, îmi plac enorm de mult vasele vechi. Mi-ai dat idei pentru data viitoare când voi merge la țară. Mă uit la fotografii (atât la vase, cât și la țesături) și încerc să ghicesc zona din care provii. Nu-mi prea iese :) , însă îmi aduc aminte de cele văzute pe la bunici, în Țara Făgărașului. :)
Adevarul-adevarat e ca fie in vacanta, fie in timpul scolii, diferentele nu erau prea mari. Tot timpul erau angrenati in diverse activitati in gospodarie si la camp. Iar in lumea satului vremurile s-au cam intors...
DeleteTe cred ca iti place sa faci munci brute, asa cum bine le spui. Si eu am facut si fac de toate, am fost un copil care nu s-a ferit de munca niciodata. Si nu ma feresc nici azi, de fapt spuneam ceva mai sus ca mare parte din treburile gospodariei trec prin mana mea...Am locuit dintotdeauna la casa :)
Ma bucur ca postarea ti-a trezit amintiri frumoase. :) Iti multumesc!
Foarte frumoasă oala ta de lut.
ReplyDeletepup, o seară faină!
Da, e foarte frumoasa in simplitatea ei. :)
DeleteMultumesc, Anastasia!
o poveste care trebuie preluata în manualele scolare, pentru ca toti copii de oras (sa încerce) sa înteleaga diferenta vietii pe care o duc astazi si vremea descrisa de tine...
ReplyDeleteFrumoasa si oala de lut. Am si eu cateva strachini si farfurii, dar cumparate de prin targurile olarilor din deceniul acesta, însa am si doua ulcele de la bunica mea, pe care le pastrez ca pe icoane! Fetelor mele, încerc de cate ori se ivesc ocazii, sa le povestesc despre strabunici si le arat ce amintiri pastrez, sa le educ în dragoste pentru familie si traditii. Au ele multe alte preocupari si nu le vad prea atrase de colectiile mele artizanale, dar stiu cu siguranta ca va veni o zi în care vor aprecia mult tot ce înseamna trecutul familiei.
O seara cat mai placuta, Elly draga!
Sunt multe povesti si prin manuale dar copiii nu sunt interesati de ele... din pacate. Nu mai sunt interesati de mai nimic. Cel putin acum, in perioada copilariei. Poate la varsta maturitatii vor redescoperi si disparuta lume a satului. Acea lume a satului care a fost neschimbata sute si sute de ani...pana de curand. Multumesc, Carmen! :)
DeleteMultumesc, mi-ai amintit de vremurile copilariei, in care stateam pe prispa de lut a casei bunicilor mei si ma gandeam cum sa cuceresc fata vecinului chiar daca era pentru o vacanta, poate doua... :) Acum acea prispa nu mai este, si nici bunicii mei, dar in amintirile noastre sigur ca-i purtam tot timpul... Sper ca nu am decolorat peisajul cu gandurile mele?
ReplyDeleteDesi in postarea mea vorbeam cam despre altceva, n-ai decolorat nimic :) Probabil ca si atunci ca si azi, si alti baieti gandeau si gandesc la mici cuceriri efemere :)) Ale vietii intamplari...
DeleteCam asa erau si vacantele mele la bunici.
ReplyDeleteDar nu mai aveam oala de lut, mama aducea totul de la oras
Tare frumoase fotografiile, sa pastrezi oala, e o adevarata comoara plina cu amintiri
Ma bucura ca randurile mele au fost prilej de amntiri frumoase si de usoare nostalgii. Am s-o pastrez cu sfintenie, Hapi. Multumesc pentru apreciere. Stiu ca e sincera. :)
DeleteEi, uite ca ai povestit si o parte din copilaria mea. Parintii mei, desi aveau joburi influiente, aveau pamant pe care cultivau de toate - porumb, cartofi, floarea-soarelui, legume, pepeni, etc, cam tot ce-i necesar pentru un trai indestulat. La bunica in curte cresteam gaste, rate, gaini, porci si o vaca. Vara angajau lucratori ca sa prelucreze pamantul. Frate-meu, care era mai mare, se ducea cu ei pe camp, iar eu ramaneam acasa si aveam cam toate obligatiile pe care le avea fetita din povestea ta. Imagineaza-ti ca eu faceam o cratita de ciorba, plus alte feluri de mancare pentru 10-15 lucratori, doar ca eu gateam la aragaz, plus grija de pasari si porc, cu care aveam o relatie speciala, toata ziua vorbeam cu ele si imi duceau dorul daca lipseam cumva. Nu ma plangeam pentru ca toate trebile astea le faceam in maxim 4-5 ore, iar restul timpului de vreo 6-8 ore il petreceam jucandu-ma cu copii din vecini, citind carti sub butucul de vie, facand plimbari pe la padure, ori privind seriale si emisiuni la TVR. Papusile nu le sufeream, ori ma bateam cu frate-meu ca sa-i iau masinutile, ori le dadeam la schimb fetitelor de prin vecini, nu prea instarite. Ele ma ajutau la treaba si eu le dadeam papusi, hainute, chestii.
ReplyDeleteAs vrea sa dau timpul inapoi, mi-e dor de acele vremuri.
O poveste frumoasa!
ReplyDeletePractic nici nu-i poveste ci-i realitate.Multe atributiuni erau preluate de copii.Sincer,nici nu cred ca le strica.Se maturizau mai repede,iar cei ce iubeau scoala au reusit sa-si depaseasca conditia.Amintirile au ramas frumos asezate intr-un colt de suflet,iar acum ,noi,cei tineri,reusim sa povestim mai departe.
Diferenta de 20 de ani la tara nu prea se simte,asa ca si vacantele mele tot asa aratau,doar ca atunci cand ne terminam treaba acasa sau la camp puteam merge la scalda sau puteam citi.Bunica facea mancarea,cocea si paine in cuptor,paine framantata in copaie de lemn,iar cand dospeau erau asezate in cosuri de panusi pe fete albe ca spuma,tesute iarna la razboi.:))Noi eram doar ajutoare de nadejde.
Multe aminteri am si eu din frumoasele vacante de vara.:)
Seara frumoasa sa ai!
a. Este o povestire impresionantă pentru mine deoarece are extrem de multe semnificaţii.Eu sunt a doua generaţie născută la oraş, dar bunicii proveneau de la ţară.Sunt la curent cu ce au trăit ei, copii fiind.Iar postarea de faţă este cât se poate de reală.Părinţii mei şi-au petrecut vacanţele la ţară : mama sub arşiţa şi praful Bărăganului ialomiţean, întins fără limite, doar cât cuprinzi cu ochii, şi tata în inima Deltei Dunării, în miros de peşte, felurit preparat, şi de mămăligă uşor afumată, şi de plăcinte dobrogene...
ReplyDeleteb. Adaug că lipsa vacanţei de vară nu a fost cea mai mare "încercare" (desigur, neplăcută) pentru acea fetiţă.Toţi copiii de ţară şi-au meşterit jucării.Cred că fetiţa ştia ce este acea "păpuşă" tradiţională numită "caloian"... Şirul de drame sociale abia începea : în 1946, urma acea mare foamete îngrozitoare.Apoi, începând cu 1949, ţărănimea era forţată să intre la colectivă.Începea represiunea cruntă a ţăranilor mijlocaşi şi chiaburi.Îndată după aceea, fetiţa intra la şcoală unde avea parte de siluirea sufletului, de pângărirea conştiinţei şi a celor învăţate acasă : religia era complet interzisă, iar tovarăşul Stalin era considerat ca un Dumnezeu pe Pământ. O nouă ordine se instaura : se înstăpânea o gândire complet străină de mentalitatea ancestrală a ţăranului român.O povară care aproape că ne-a distrus conştiinţele...
c. Propuneri :
1. Pentru acea fetiţă eu dedic cu mare respect o melodie care poate reflectă întrucâtva cele expuse în postare : http://www.youtube.com/watch?v=EY0X0hjZYhU
2. Pentru toţi cei care simt româneşte şi vor să afle mai multe despre lumea satului românesc de ieri şi de azi ca şi despre tradiţiile românilor le recomand www.antenasatelor.ro sau pe unde lungi 153 kHz.
3. Pentru toţi iubitorii de etnografie şi folclor, lansez invitaţia de a nu ocoli niciodată Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti".
Mulţumesc lui Elly pentru ineditul temei alese.Sper că va mai continua cu prezentarea unor obiecte de acest fel care ne deşteaptă amintiri emoţionante!
Cu bine !
Ououu, vasele din lut și fontă dau arome divine!
ReplyDeleteViața copiilor era una întradevăr dură, erau înhămați la muncă, etichetați doar ca forță de muncă, de aici și numărul mare de copii în familiile acelor vremuri.
Splendidă postare, o temă apusă pe care ai reînviat-o!
Tu ai gătit în oala aia? Se spune că ciorba avea gustul mai bun.
ReplyDeleteŞi cum vine asta, foto personale, când nu sunt persoane în ele? :)
Tata mereu spune ca mancarea facuta in oalele de lut are gust mai bun. Si prin bucatarie avem cateva strachini, o farfurie si mai multe cani de lut(din alea imi place mie sa beau vin fiert iarna). Povestea nu este departe de adevar nici astazi in ceea ce priveste copiii de la tara, in satul bunicilor am vazut cazuri concrete care seama cu ceea ce spui tu, poate nu in totalitate, dar se aseamna
ReplyDeleteai povestit tare frumos...vacantele parintilor nostrii sunt !
ReplyDeleteNoi "orasenii" mergeam la tara ca boierii în statiune!
ReplyDeleteHmmm...ma trimiti cu gindul, sufletul si amintirile hat departe... Nu pot zice decit : sarumina, Elly!
ReplyDeleteAm apucat in copilaria mea sa mananc din strachini de lut, cu linguri de lemn...la tara la bunici. Off, ce vremuri. Nu era nici asfalt, nici telefonie fixa, nici apa curenta (fantana fiind singura sursa), nici gaze, energia electrica se intrerupea la 6-7 seara, iar oamenii foloseau opaiţul si lumanarile. Mamaliga se taia cu aţa, iar pe timp de iarna nepotii primeau de la bunici struguri lasati de cu toamna la stafidit, plus mere din ladiţele din beci. Splendid!
ReplyDeleteUn lucru insa nu e deloc splendid.... Caldura! :)) (sunt sigur ca banuiai ce o sa spun :D). Mda...ceea ce consideri tu 'temperaturi potrivite lunii pe care o traversam', eu consider a fi o poarta a Hadesului, deschisa temporar pentru 'deliciul' muritorilor. Slava Domnului ca a fost o vara foarte blanda, greul a trecut, iar totul se va sfarsi in curand. :P
A mai zis cineva aici: pentru copiii de la sat vacanta nu-i o bucurie; hai sa fiu precis: pentru majoritatea acestora...Mai mult de 3 milioane de gospodarii nu au baie...E saracie greu de suportat cu demnitate...
ReplyDeleteSi acum, dupa mai mult de o jumatate de veac, mai am vise incalcite cu porci flamanzi, pui luati de uliu, cai care musca...
Frumos... si eu imi amintesc mereu de vacantele de la tara si fac tot posibilul sa cresc si copilul meu la fel cum am crescut eu...
ReplyDeleteOalele de lut sunt foarte frumoase.. am si eu destule, facute chiar de bunicii mei... candva o sa pun cateva poze...
Greu le-a fost bunicilor noştri, nici nu ne putem noi imagina.
ReplyDeleteÎn oală de felul ăsta ies cele mai bune sarmale, pe testate.
Desi am locuit mereu la bloc, aveam si eu indatoririle mele, indiferent daca era vacanta sau nu. faceau ordine, cumparaturi, pregateam legumele ca mama sa gaseasca toul gata, doar sa puna oala pe foc. :))
ReplyDeleteIntr-o perioada colectionam obiecte de lut. Cum de am uitat? Chiar si acum am prin casa cateva canite ramase de demult... :)