“N-am avut, când eram mic, nicio jucărie. În Lisa nu funcţiona obiceiul
ca părinţii să le dea copiilor jucării. Singurul răsfăț de care am avut
parte se întâmpla dimineața, când tata își apropia obrazul de obrazul
meu… ceeea ce mă făcea fericit".
 |
| Mici jucării personale |
Îmi place mult această mărturisire a lui Octavian Paler. Pentru că din ea răzbate un mare și extrem de simplu adevăr. Părinții își pot iubi copiii astfel. Copiii pot simți astfel că sunt iubiți. Astfel, adică simplu, fără artificii, fără nimic intermediar.
Părinții mei au avut o copilărie exact ca aceea a lui O. Paler. Mama își
amintește și azi, cu drag, cum și-a făcut, la câțiva anișori, un
simulacru de papușică, dintr-un crecan ca de praștie și un alt băț pe post de brațe, niște petece de pânză, un cocoloș
de cârpe legat cu rol de căpșor și păr atașat din mătase de porumb. Și a
fost atât de fericită! Își mai amintește, cum frații ei își făceau
mingi din păr de bou cu care jucau oina, căci a fost o singură
fată între patru băieți. Oricât ar părea de ciudat, copiii de atunci erau fericiți. Fără păpuși și mingi, fără
mașinuțe și roboți transformers, fără păpuși Barbie cu casuța de
rigoare, fără calculatoare. Dar cu puișori de găină, purceluși, miei și
