După ce au dat de câteva ori roată, în zbor planat, pe deasupra
câtorva case, părea că s-au hotărât. S-au aşezat pe un stâlp...una câte
una, pe rând.
Au scrutat zările...au mai cercetat...poate
perspectiva...poate au privit oamenii...i-au văzut ce făceau şi ce nu făceau fiecare
prin curţi, prin grădini...au privit copiii cum se jucau... Nu ştiu cât
erau de încântate, păreau a da din capete...când aprobator, când ba... Dar poate că la ele mişcarea capului însemna altceva.
Povestea mea începe într-o zi de aprilie, mai exact 18 aprilie
2011. Atunci au sosit, pe strada noastră, pentru prima dată de când mă
ştiu, o pereche de berze. N-am ratat momentul şi l-am imortalizat în cateva
imagini...relativ reuşite. Nu am o cameră performantă, este cât se poate
de obişnuită.
A trecut o zi. Stâlpul care părea a fi "alesul" a
fost părăsit. Au plecat să dea alte roate...s-au mai odihnit pe câte un
stâlp...credeam la fiecare că el este "alesul"...
Pana la urmă s-au hotărât. După 3 zile. Mi s-a părut mult că le-a luat atâta "studiul de fezabilitate".
Au început să-şi clădeasca cuibul...au depus ouăle şi totul a intrat în
normal. Se poate ca noi, prin curiozitatea noastră, să le fi deranjat pe ele câteodată. Însa nu s-au plâns, ca nişte noi
vecini ce-şi doreau să fie acceptaţi cât mai repede de către ceilalţi, cei cu vechime. Ne-am obişnuit cu prezenţa lor discretă. Ne aminteam de
ele când le mai auzeam făcând zgomote cu ciocul...comunicau între ele şi poate şi cu altele. Îmi imaginam că povestesc şi altor perechi între ce vecini buni şi-au făcut casa.
Timpul a trecut...aşa de bine se încadraseră în peisaj încât abia când puiul a început să se vadă bine din cuib am mai dat atenţie noilor vecini.
Copiii stătuseră câteva zile pe lângă stâlp, minunându-se, când apăruse
capul puiului, dar a trecut şi asta. Apoi câteva zile a fost pândit şi
admirat puiul cum zbura în jurul cuibului împreună cu părinţii. Asta se întampla prin august, cam spre jumătatea lunii... Totul era bine...
Până într-o noapte. Era trecut de ora 1...nu dormeam, cum nu dorm de obicei.
Am auzit zgomote ca de generator de sudură şi m-am întrebat ce nebun s-a apucat să facă aşa ceva la o asemenea oră.
Nu
ştiu de ce, o oarecare nelinişte m-a determinat să ies afară, în
balconul casei. Zgomotul răzbătea cu intermitenţe. Afară, privirea mi-a
fost imediat atrasă de lumini jucăuşe ca nişte artificii uriaşe. "Artificiile" erau
chiar la cuibul berzelor. Probabil un scurt circuit...probabil altceva,
ceva umed adus de ele în cuib...sa fi făcut sa se producă scânteia.
Cuibul ardea! Pe margini, pe moment. Iar locul unde se produsese
scurt-circuitul era cel care facea zgomotul. Între timp, din aproape
toate casele din zona au ieşit oameni, copii. Toţi îngrijoraţi de
nenorocirea ce lovise "cuibul nostru". Berzele-părinţi zburau în jur încercând să convingă puiul să zboare. Din păcate, se încăpăţâna să
rămână acolo. Era lumină aproape ca ziua. Mie imi dăduseră lacrimile.
Cineva a dat telefon la pompieri. Nici pompierii nu se prea grăbeau. Mi se părea că focul ardea de o veşnicie...era insă doar o părere...nu trecuseră mai mult de 7-8 minute.
Până să ardă tot cuibul, puiul s-a hotărât, în sfârşit, să zboare. N-a
zburat însă prea mult, a coborât, acolo, între copiii speriati şi îngrijoraţi. A fost luat în braţe, cu toată dragostea, de către cei doi
copii ai unei familii. Nu avea decât vreo câteva pene usor pârlite. Cuibul de pe stâlp a ars în scurt timp cu totul, n-a mai rămas nimic,
decât stâlpul înnegrit şi jos, sub stâlp, scrum de paie, resturi de pământ ars şi de
fire de sârma, foarte diferite, care făcuseră parte din "armătura" lui.
În acea
noapte, familia aceea a ţinut puiul în casă. Când am venit după-amiaza acasă, mi s-a povestit că, dimineaţa, a fost pregătită un fel de lădiţă de lemn, cu paie, prinsă de doi stâlpi, lângă acoperişul casei gazdă a puiului, în care puiul a mai stat
câteva zile. Berzele-părinţi îl supravegheau de pe stâlpii din jur şi-i aduceau câte ceva de mâncare acolo dar şi el mai zbura cu ei.
N-au mai
trecut decât câteva zile, şi, într-o dimineaţă, ne-am trezit cu acel cuib
improvizat gol. Puiul îşi luase soarta în propriile mâini. Părinţii săi
au mai stat câteva zile, poate 3-4, pe stâlpi, unde şi dormeau. Apoi, au dispărut şi ei. Au plecat
spre Africa ce-i atrăgea şi-i chema.
Peste strada noastră au venit vise...au trecut vise... în zborul lor, unele s-au frânt...
A venit toamna...apoi iarna. Uitasem de berze, oarecum.
Totuşi, eu le aşteptam. Cred că şi ceilalţi.
Pe 16 aprilie anul acesta s-au reîntors. Cu două zile mai devreme faţă de anul trecut. Am fost
bucuroasă apoi foarte curioasă unde vor face cuibul. Deşi au inspectat stâlpul cu ghinion...nu
s-au aşezat acolo. Au făcut cercetări intense, prelungite, anul
acesta. Care au durat peste o săptămână. Într-o zi nu au apărut deloc încât am
crezut că ne-au părăsit. În altă zi a fost o ploaie urâtă cu vânt şi s-au
ascuns puţin. Până au trecut ploaia şi vântul. Apoi, târziu, după miez de noapte,
una dintre ele era aşezată pe un stâlp. Am respirat uşurată...
M-am tot gândit dacă au ţinut minte ce li s-a întamplat anul trecut. Înclin să cred că da. Pentru că, anul
acesta, cuibul l-au făcut pe un alt stâlp...pe următorul... Si după un studiu mult mai atent.
Acum cuibăresc...le urmărim discret. Mult mai discret ca anul trecut. Suntem deja vecini vechi... Nu?
03.05.2012
.jpg)
Mă uit în laterală, de unde vine întrebarea. Un băiețel, de vreo 10 ani, cu un ghiozdănel-trăistuță, venea din spate, în mers săltat, urmat fiind de încă doi copii, ceva mai mici: o fetiță, cred (așa pare la prima vedere, deși nu-s sigură 100%) și un alt băiețel. Nu după culoare ci după trăsături se vede că aparțin celei mai importante etnii din țara noastră. Trei copii curăței, destul de bine îmbrăcați.
Povestea mea începe într-o zi de aprilie, mai exact 18 aprilie
2011. Atunci au sosit, pe strada noastră, pentru prima dată de când mă
ştiu, o pereche de berze. N-am ratat momentul şi l-am imortalizat în cateva
imagini...relativ reuşite. Nu am o cameră performantă, este cât se poate
de obişnuită.
Au început să-şi clădeasca cuibul...au depus ouăle şi totul a intrat în
normal. Se poate ca noi, prin curiozitatea noastră, să le fi deranjat pe ele câteodată. Însa nu s-au plâns, ca nişte noi
vecini ce-şi doreau să fie acceptaţi cât mai repede de către ceilalţi, cei cu vechime. Ne-am obişnuit cu prezenţa lor discretă. Ne aminteam de
ele când le mai auzeam făcând zgomote cu ciocul...comunicau între ele şi poate şi cu altele. Îmi imaginam că povestesc şi altor perechi între ce vecini buni şi-au făcut casa. 
Am auzit zgomote ca de generator de sudură şi m-am întrebat ce nebun s-a apucat să facă aşa ceva la o asemenea oră.
În acea
noapte, familia aceea a ţinut puiul în casă. Când am venit după-amiaza acasă, mi s-a povestit că, dimineaţa, a fost pregătită un fel de lădiţă de lemn, cu paie, prinsă de doi stâlpi, lângă acoperişul casei gazdă a puiului, în care puiul a mai stat
câteva zile. Berzele-părinţi îl supravegheau de pe stâlpii din jur şi-i aduceau câte ceva de mâncare acolo dar şi el mai zbura cu ei.