Cheia de negăsit

http://dragosteoarba.blogspot.com/2014/01/cheia-de-negasit.html

Drumul printre străduțe ce mușcau sinuos și parcă aleatoriu din munte le prilejui întâlnirea cu o mulțime de case noi-nouțe. Era destul de târziu. În doar câteva minute, cu blândețe și indiferență, seara avea să-și arunce vălurile albăstrii-cenușii peste toate. 

Într-un final, ajunseră. O bancă solitară, din lemn masiv, îi salută fără ifose, în tăcere deplină. Părea că ea este adevărata stăpână a locului. Pe lângă terenul de casă, în lateral se întindea un fel de alee cu pietriș natural, pe care se putea coborî în inima pădurii chiar cu autoturismul, în pantă lină. Lângă alee, trupuri maiestuoase de stejari, unii seculari, străjuiau casa și restul gospodăriei ridicate doar în visul avântat al bărbatului.  

Ciobănesc belgian Tervueren

Cumpărase terenul în urmă cu vreo șase ani în speranța că, într-o bună zi, împreună cu o femeie bună, potrivită, va putea dura acolo, chiar lângă pădure, o gospodărie frumoasă, cu o grădină de vis pe lângă casă. Și cu multe altele căci plănuia să crească păsări, poate și iepurași și, cel mai important, să aibă drept tovarăș de încredere un ciobănesc belgian Tervueren cu blană lungă, un impunător și superb câine de pază, așa cum admirase de curând la un prieten.

Coborâți din mașină în aerul larg, infinit care emana mireasmă proaspătă și rece de iarnă grăbită, cu modestie și nădăjduind, bărbatul își împărtășea visul femeii delicate de lângă el. O înconjura cu un braț tandru pe după umărul drept. Și vorbea...observându-i din timp în timp, cu coada ochiului, reacțiile. 

Aproape cucerită de efuziunea vorbelor lui, femeia punea unele întrebări, făcea câte o glumă simpatică sau exprima uimiri. Ori încerca să se vadă acolo, în acea casă deocamdată virtuală, pe care ar fi ridicat-o împreună. Apoi căuta să se plimbe cu ochii minții prin grădina plină de parfumuri de rod bogat și de flori în toate culorile curcubeului. Acolo, la marginea pădurii de stejari. Poate că ar fi fost bine să devină toate realitate, să-i spună multașteptatul "da" bărbatului de lângă ea. Zâmbetul îi era însă înghețat, nu se putea cupla la același vis. Deși era deja întuneric știa că nehotărârea ei se simte și se vede. Mai ceva ca ziua. 

- Azi ai pierdut un tren, fată dragă...! Urma de reproș și dezamăgirea din vocea tărăgănată a bărbatului ce conducea prudent la întoarcerea prin întunericul, acum de nepătruns, o loveau în obraz, parcă și în inimă. Nu știa ce să-i răspundă... Orice ar fi încercat să-i spună nu i-ar fi alinat tristețea și chiar l-ar fi rănit. O durea sufletul. Dar nu putea mai mult. 

De peste trei ani simțea pentru el o prietenie profundă și respect. Totul se oprea însă acolo, ca și cum s-ar fi aflat în fața unor porți uriașe. A căror cheie era de negăsit.

Această poveste cu parfum de grădină a fost posibilă datorită Clubului Condeielor Parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema numită Parfumul secret al grădinii îi aparține.

Au mai scris  pentru tema aceasta următorii:

Mirela, Vienela, Gabi, Alexandra, Grișka, Silving, Alexandra Ali,  Diana,