Monday, January 13, 2014

Piramida azurie


Gara din Predeal
Stabiliseră de comun acord deși ei îi era aproape indiferent locul. Putea fi foarte bine altul. Oricare altul. Faptul ca nu mai văzuse Predealul de ani buni fusese unicul motiv pentru care i se părea relativ interesantă reîntâlnirea cu stațiunea.

Călătoria cu rapidul nu avea sa fie prea lungă deși ea încă avea nedumerirea de ce el nu închiriase totuși un autoturism din București. Erau o mulțime de firme și își permitea. Chiar și pe el îl încercase același regret, exprimat cam cu jumătate de gură, dupa călătoria care adusese în compartiment o defilare de cam multe persoane pentru scurta durată a drumului. 
Într-un final ajunseseră...

Gara din Predeal, cu clădirea ei foarte modernă, ce părea chiar avangardistă pentru epoca cealaltă, îi aștepta. Rezervaseră cameră la Orizont. Hotelul a cam dezămagit-o. Oricum, ideea nu era să stea doar în cameră.
Așa că s-au cazat și au plecat imediat să vadă locurile. Până în vârf. Pentru că au ajuns până la Cioplea, unde au baut niște racoritoare. Pe jos. Lui nu-i era foarte ușor, nu mai era atât de tânăr dar îl simțea cum făcea tot posibilul să țină pasul cu ea. O amuza puțin situația. Se observa din orice detaliu că stațiunea era în plina dezvoltare și expansiune.
În acea primă zi au mâncat de prânz aproape pe seară iar de seară aproape de miezul nopții. Au plecat de la terasa draguță abia după ora 1...Noaptea...sau dimineața. Vremea era superbă. Totul era aproape perfect.
A doua zi au planificat să viziteze pâna în prânz partea dinspre Azuga a stațiunii. Sa vadă ce mai era și pe acolo. 
Cand au ajuns în dreptul gării s-au oprit puțin în bazarul care se întindea prin zonă. Au cumpărat câteva nimicuri. De fapt el i le-a cumpărat. Ea doar se uita amuzată la mulțimea de suveniruri și de lucrușoare handmade, mai mari sau mai mici. Multe utile, e drept. Chiar lângă gară era o pizzerie unde, cândva, mâncase o pizza destul de bună. O pizza ca pentru anul '89... simplă, fără pretenții, fără prea multe ingrediente dar cu un blat bun, crocant, pe care nu l-a mai regăsit apoi, în nebunia anilor ce au urmat.

Cinematograful... În dreapta se vedea cinematograful Patria. Părea în părăsire. Poate chiar era. Nu a vrut să afle, nu voia sa afle. Doar l-a rugat pe el sa se opreasca putin, sa privească în jur. Timp de cateva secunde, prin fața ochilor i-au trecut imagini și întâmplări pe care le credea uitate. 

Tabăra studențească internațională din anul acela... atmosfera de libertate fără pic de griji de dinaintea startului ei in viață. Discoteca din penultima seară unde îl cunoscuse pe Mircea. Pizza pe care o mâncaseră amândoi a doua zi... Plimbarea care se prelungise într-atât încât nu mai ajunseseră la masa de prânz. Apoi hotarâseară să meargă la film. Nu mai știa cum se numise filmul, un film rusesc, un musical. Dar își amintea și acum mâna fină și caldă cu care tot timpul filmului Mircea îi strânsese sau îi mângâiase mâna. Sau îi mângâiase chipul, din timp în timp. Nimic nu uitase. Nici parfumul lui care nu era bărbătesc neapărat dar era al lui. Fresh, cu note de citrice dar și marine. Nu știa cu ce era parfumat. Nici nu l-a întrebat deși o curiozitate avusese. Semăna puțin cu faimosul Farmec 16 al vremii și totuși nu era. Nu uitase nici aerul cam călduț din sala de cinema, atmosfera ușor prăfoasă și zumzetul aproape continuu. Nici zâmbetele sau râsetele reținute care se auzeau aproape permanent. Intraseră în sală când filmul începuse deja de vreo cinci minute și de abia își găsiseră locurile. Sala era plină. Abia la sfârșit a înțeles ce fusese cu acel zumzet. Spectatorii erau în covârșitoare majoritate perechi de studenți. Ca și ei...
Mișu Fotino

De aceea nu voia să afle ce se întâmplase cu cinematograful. 
Voia să-l aibă în amintire exact așa: plin de zumzet ca de stup, în nări cu parfumul acela citric-marin amestecat cu praf, cu mângâieri aproape caste, răspândind acea moleșeală plăcută accentuată de aerul cald, de după-amiază de vară...parfum de cinematograf de vacanță dintr-o vreme care niciodată n-avea să se mai întoarcă... 
Parfum de cinematograf de epocă pe veci apusă...

A tresărit când Alexandru a întrebat-o, pe un ton parcă ușor iritat: "Ce faci? Mai stai aici mult? Hai, că nu mai mergem mai departe. Nu prea mai e nimic. Trebuie să mergem la gară. Castelul Bran ne așteaptă."
Au fost și la Bran...au fost peste tot pe unde se putea.
În stațiune până și pe Mișu Fotino, actorul, l-au întâlnit. Undeva, pe o straduță foarte inclinată, unde se pare că avea o casuță de vacanță...

Pe măsuța de cristal gros din sufrageria imensă avea în fața ochilor mai multe cadouri. Le privea cu o oarecare curiozitate dar și detașare. Nu credea că le merita sau, mai exact, nu avea nevoie de ele. Poate pe multe alte femei le-ar fi bucurat, chiar încântat. Pe ea nu prea... Dintre toate obiectele răvășite pe masă a ales o cutie în culori vesele, ce ascundea un parfum. LouLou de la Cacharel. Nu-l cunoștea. Alexandru era cu ochii pe ea așteptând verdictul...

A desfăcut încet ambalajul cutiei și a scos interesantul flacon azuriu, perfect opac, de forma unei piramide relativ hexagonale. A extras capacul separat de o linie grena.
Loulou - Cacharel (1987)
A pulverizat foarte puțin parfum pe încheietura mâinii. Floarea de tiare, combinată cu mimosa, iasomia, violetele si scorțișoara au copleșit-o. Au lovit-o în moalele capului parcă. Parfumul era foarte puternic, sălbatic, agresiv. Apoi a simțit floarea de portocal și chiparoasa...precum și mirosul pregnant de ylang-ylang. Pe piele însă a rămas mirosul dulceag de vanilie echilibrat de mirosul fin de tămâie și notele calde ale lemnului de santal și moscului alb... Un parfum cu semnătură unică, pentru o femeie puternică, curajoasă. Care să știe cum să-l poarte și mai ales, să aibă ocazii în care să-l poarte...
Dintre toate cadourile a păstrat doar parfumul. Fără să dea vreo explicație.
Își amintea că a persistat până a doua zi...deși spălase bine locul respectiv.


Unsprezece ani trecuseră de atunci... În cutia multicoloră, flaconul azuriu rămăsese aproape plin. Îl deschise. Parfumul mirosea la fel de puternic, de intens. A poveste neterminată... 
Despre Alexandru nu mai știa absolut nimic. Nici dacă mai trăia...acolo, în țara lui fără vocale...



Poveste publicată în urmă cu exact un an pentru Clubul Povestii Parfumate
Azi, marele actor Mihai Fotino (Mișu Fotino), despre care amintesc, la un moment dat, în poveste, ne-a părăsit. Avea 83 de ani.
Odihnească-se în pace!

 

12 comments:

  1. Odihnească-se în pace!
    Îmi amintesc atât povestea, cu parfumul ei în formă de piramidă azurie, cât și faptul că l-ai pomenit pe Mișu Fotino, care avea o casă de vacanță acolo... Cât de repede trece timpul, prea repede, deja e un an de-atunci.
    Bine că și-au amintit de domnia sa la cea de-a 14-a ediţie a Galei Premiilor UNITER, când actorului i-a fost decernat premiul pentru întreaga activitate. R.I.P.
    Ca de obicei, gestul tău e distins, Elly dragă.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da, stii ce surpriza am avut vazand ca povestea am publicat-o exact acum un an? Premonitie sau pura coincidenta...nu pot sti.
      Pretuiesc enorm pe toti marii nostri actori si mi se pare prea putin ceea ce mai reusesc sa scriu, cand si cand. Mult prea putin fata de talentul lor, fata de clipele minunate pe care ni le daruiesc.
      Te imbratisez Mirela si iti multumesc pentru cuvintele minunate.

      Delete
  2. Am sosit de putin timp si cum am intrat am vazut postarile tale.Am avut ceva peripetii,ca nu stiu circula cu autobuzele ,dar totul a fost bine .Traseul a fost cam cu ce ai aratat si credeam ca am fost pe-aproape.Imi pare rau de Misu,ca de toti ceilalti.Parfumul ne scoate din oboseala si tristete.Seara buna!

    ReplyDelete
  3. Eşti surprinzătoare! Să aduci un omagiu într-o poveste parfumată, care nu ar fi dat cu nimic de gol acest lucru, mi se pare fantastic. Casa de vacanţă a lui Mişu Fotino nu o ştiu, dar cunosc casa familiei din Braşov, un loc pe unde trec zeci de turişti neştiind ce ascund zidurile acelei case amplasate in apropiere de Tâmpa. Poate intr-o zi vă plimb pe acolo. Şi sunt multe scări, foarte multe. Gara din Predeal nu mai are stralucirea de altădată dar era teribil de frumoasă. Extraordinar gest! Imi pare rău pentru fiecare actor mare plecat dintre noi! R.I.P.

    ReplyDelete
  4. Fie-i eternitatea uşoară! Încă un comic ne-a părăsit...
    Spuneai că vrei ca 2014 să fie fără constrângeri.
    Nu-i o constrângere să scrii ceva pe o temă dată?

    ReplyDelete
  5. Nimic nu e intamplator in viata asta!
    Cat despre generatia de aur, usor usor se micsoreaza randurile. Parca mult prea repede. Si e atat de trist!
    Dumnezeu sa-l odihneasca!

    ReplyDelete
  6. Am auzit şi eu la ştiri şi pe Mediafax! Dumnezeu să-l odihnească!
    Câte aminitiri mi-ai trezit cu Predealul!

    ReplyDelete
  7. Odihneasca-se in pace!
    Hm... Nu trece anul, parca, fara sa treaca in nefiinta un actor / artist indragit... Sigur, sunt varstnici, dar cine ramane in locul lor?! :(

    Imi amintesc povestea, foarte bine! :)
    Melancolie era atunci, tristete pare sa fie acum... E ca o poveste... vie! Coincidenta (sau ce-o fi) a dus povestea in alt plan, parca... in viitor. Misu Fotino este liantul dintre "acel" trecut cu ziua de azi. Misu Fotino nu mai este... S-a terminat povestea? :)
    Ziua minunat sa o petreci! Pupici!

    ReplyDelete
  8. Citeam si traiam cu senzatia ca am un deja vu, de parca aceasta povestea mi-ar mai fi iesit in cale... :)
    Chiar ma gandeam zilele trecute ca mi-ar placea sa dau intr-o zi o fuga pana la Predeal, sa vad cum mai arata... Problema este ca mie imi plac toate lucrusoarele de la tarabe si sufar stiind ca nu mi le pot permite... Oriune merg la munte, incerc sa le ocolesc. :)
    Vezi tu, Elly, am ajuns sa ne amintim de marii artisti doar cand trec in nefiinta. Cati dintre noi s-au gandit, in ultimii ani, la Misu Fotino?

    ReplyDelete
  9. E prima oara cand vin la tine si nu reusesc sa citesc din prima un articol. Fotografia cu gara din predeal mi-a desteptat atatea amintiri vechi si dragi, ca am ramas locului, holbandu-ma, incapabila sa mai spun ceva. Si simt ca trebuie sa iti multumesc.
    Dupa ce m-am dezmeticit si am citit toata povestea, am ramas imprsionata de final. "Nici dacă mai trăia...acolo, în țara lui fără vocale...:. Imi plac povestile de genul asta. Cumva, intr-un fel anume, neterminate....

    ReplyDelete