De aproape două săptămâni nu mai contenea. Cădea peste oraș dimineața, la amiază, seara, iar noaptea parcă și mai cu spor.
În fiecare zi o lua de la capăt, fără odihnă. Cu mici intermitențe, cerul strecura printre norii gri o mulțime de picături, mulțime ce părea fără sfârșit. Ploaia de sfârșit de primăvară și început de vară reinventase definția infinitulului...
Până și umbrelele deveniseră aproape inutile...Tot aerul era umed...
Ștergătoarele de parbriz se mișcau continuu în liniștea monotonă a ploii. Le privea ca hipnotizat. Se afla într-un taxi și era mulțumit că taximetristul nu era unul cu poftă de vorbă. Liniștea îi făcea bine dar n-ar fi vrut nici să să fie complet singur. Îi ajungeau propriile gânduri. Deși...poate ar fi fost mai bine să fie unul vorbăreț?!? Nu mai era prea sigur. De nimic nu mai era sigur de o vreme. Viața era ca o cutie cu surprize, cele mai multe nu plăcute.
Pe de altă parte, nu se simțise capabil să scoată din garaj mașina. Unde mergea el acum avea nevoie să fie liniștit, cât mai liniștit. Nu era nici pe departe dar încerca pe cât posibil să-și impună să fie. Pentru el dar mai ales pentru Ea. Și niște curaj îi trebuia, o doză uriașă. Da, lui, bărbat în toată firea, la peste 40 de ani...
