Vineri 13! - Androidul

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/03/vineri-13-androidul.html

04:32...Încă o noapte albă. A câta noapte nu reuşea sa doarmă, nici ea nu mai ştia. Cădea răpusa de oboseală abia spre dimineaţă, când soarele începea să îşi facă simţită prezenţa şi cînd găinile nerăbdătoare dădeau startul unei noi zile care pentru ele începea altfel decât pentru oameni. 

Reuşea să doarmă în jur de o oră şi se trezea având impresia că a dormit suficient. Nu din obligaţie se trezea, fiindcă avea un job şi trebuia să ajungă la timp. Nu. Se trezea fiindcă atât putea dormi. Refuza să meargă la un medic de teama de a nu-i prescrie somnifere sau, poate mai grav, să constate că are alte probleme. Nu mergea la medic pentru că nu voia să altereze cu nimic starea de veghe care se prelungea incredibil de prea multe luni. Nu voia fiindcă înţelesese că simţea o plăcere perversă de a nu dormi. De a vedea cât poate organismul să reziste. Încă rezista. Era foarte curioasă cât timp încă. 

Credea totuşi că primele semne apăreau. De circa o săptămână observase că nu mai putea bea cafea sau ness. Nu mai suporta nici mirosul, mai ales cel de cafea. Dacă bea cât de puţin din oricare, o  treceau valuri de căldură, avea o senzaţie de sufocare, iar nările se dilatau parcă, în căutarea aerului. Le simţea stranii, ca şi când ar fi
funcţionat ca nişte mici răcitoare pentru aerul inspirat.  Renunţase complet la cafea. Trecuse la ceai verde.

Cert este că de mult timp funcţiona ca un robot. Aşa se şi simţea. Era golită de sentimente, de orice trăire. Nu mai avea nicio plăcere. Tot timpul liber şi-l pierdea in faţa monitorului. Nici n-ar fi mâncat dacă nu era constrânsă de vieţuirea in acelaşi spaţiu cu o alta fiinţă. Cu mama sa. De care se ferea. Pe care o minţea că a dormit sau că a mâncat ceva în oraş. Pe toţi îi minţea. Pe ea însăşi. Orice făcea era fie impus, fie chiar nu se putea sustrage ca să nu o bănuiască nimeni că trăia doar aparent în lumea reală. Privea la cineva şi nu-l vedea. Se făceau glume în jur. Nu le înţelegea întotdeauna, poate de epuizare se gândea, dar râdea la ele doar ca să nu fie suspectată că e absentă.

...Urâtă noapte era afară. Vântul sufla cu încăpăţânare de vreo trei zile şi ziua şi noaptea. Noaptea insă, în liniştea care se lăsa, şuierul lui era mai intens, tăios, fin, pătrunzând ca un fir de sârmă oţelită până în circumvoluţiunile creierului. Până acolo îl simţea. Încerca să facă abstracţie dar era dificil. 

De parcă şuierul vântului nu era destul de inspăimântător, întunericul era dens, ca de păcură. Asta nu era doar o impresie. Ieşise cu ceva timp în urmă afară. Nicio stea nu era agăţată pe boltă. Se zărea doar luna palidă, aproape albă, străveziu de albă, dar fără a lumina deloc, facând intunericul şi mai adânc. Şi-n imensitatea aceea, deodată se simţise ca un prizonier închis într-o cutie uriaşă, cu un singur mic orificiu cu rol dublu: pentru aerisire şi pentru o unică rază de lumină. Se strânsese în ea, înfrigurată. Şi se cutremurase. Vântul îi ştersese obrajii cu duşmănie parcă. Îi intrase frigul până în adâncul sufletului.

Întoarsă în casă îşi reluase ocupaţia devenită rutină. Pe net. Căuta. Orice o putea scoate cât de puţin din starea în care se afla. Căuta. Acum era undeva, peste câteva minute în cu totul alt loc. Căutări rezultate una din alta. Credea că va termina curând tot ceea ce era stocat pe uriaşele servere ale umanităţii. Ba nu, îi mai rămânea o bună parte totuşi: ceea ce era scris în limbi cu totul străine. Dacă nu cumva avea să le înveţe între timp.

În casă, în afara monitorului, nimic nu lumina, era beznă. Aşa-i plăcea să stea. În întunericul dens, patul nedesfăcut, care abia se zărea, îi părea enorm. Îşi aminti deodată că are androidul lăsat la încărcat în camera vecină. De foarte multe ore. Cu paşi moi, uşori, plecă sa-l ia. În liniştea nefirească îşi auzea orice mişcare. După doi-trei paşi işi simţi glezna stângă prinsă, înconjurată de un laţ. În exact acel moment, de afară se auzi strigătul ascuţit al unei cucuvele. Pentru o fracţiune de secundă încremeni fără să vrea. Apoi se aplecă şi răsuflă uşurată. Era doar un cablu de alimentare care traversa o parte de cameră. Făcuse o buclă. Uitase de el. Mergea prin casă din instinct, ca orbii. Nu avea nevoie de lumină fiindcă  ştia cu precizie ce şi pe unde se găsea.

"Fir-ar...!" Altceva, moale-moale, peste care dădu. "De ce dracu' n-oi fi aprins lumina?", îşi spuse.

Se dovedi a fi o altă alarmă falsă. Unul dintre papucii din blană de miel, aduşi dintr-o vacanţă. Abia acum realiză că nu-i mai avea în picioare. "Când oare i-am lăsat pe-aici?" N-avea habar. Nu mai fusese pe acolo de ore bune.

Ajunse într-un final la telefon. Îl pipăi prin beznă, îl decuplă de la alimentare. Telefonul îi clipi, rece dar totuşi amical. Parcă voia sa-i spună că era "ready".

Nici nu ştia ce-i trebuise un android. De peste trei luni tot nu se acomodase cu el. Tot vechiul Shine era mai bun, mai solid, mai de încredere. Cedase unei tentaţii pe care nu şi-o explica nici până acum. Îl deschise. Printre toate iconurile, ochii mari, verzi ai lui Valo îi zâmbiră melancolic. O fascina de ani de zile privirea lui.

Încercă să intre pe net. "Please login" apăru pe ecran. O defecţiune de soft poate. Dădu back şi încercă din nou. "Please login" se ambiţiona telefonul.

"Ce logare? Ce naiba mai e şi asta? Îmi trebuie parolă să intru pe net...", se gândi. "Mda...android imi trebuia." "Când am pus eu vreo parolă?"

Era cam somnoroasă, reacţiile îi erau uşor întârziate. Curios că era conştientă că le avea aşa. Începu să-şi scormonească prin creier după o posibila parolă şi user. Avea cinci parole şi câţiva useri favoriţi pe care-i folosea. Reuşi din prima încercare. Era bucuroasă, dar tot descumpănită.

Ceva nu era ca de obicei. Era ciudat. Pe ecranul landscape începură să se deruleze imagini fără vreo comandă. De la dreapta spre stânga, ca un slideshow mut. Pe automat. Nu ştia de ce etalarea de imagini o înfricoşa. Imagini peste imagini. La început nu înţelese ce-i cu ele. 

Apoi, ca-ntr-un flashback, o fulgeră evidenţa. În imaginile, care se derulau cu oarecare viteză, care părea a creşte continuu (ca la jocurile cu level), recunoscu unele dintre căutările ei de pe Google. Paginile accesate, afişate ca un fel de printscreen. De fapt erau acolo TOATE. Absolut toate căutările pe net, timp de câteva luni. Recunoscu toate tâmpeniile pe care le căutase cu Google, şi nu numai cu androidul...Absolut tot ce postase ca raspunsuri pe ici, pe colo, pe câte-o pagină de site. Şi, cu groază, constată că nu era doar atât. Începură să apară şi fotografii, documente, pe care le fotografiase cu telefonul, cu androidul, în astea vreo trei luni. Succesiunea se prelungea. Păreau a se afişa aleatoriu, unele apăreau acum şi din nou peste câteva secunde.

Sub ele, începu să curgă ca la televizor, pe crawl, ca un anunţ, ca o avertizare, ameninţător, ceva scris cu un roşu aprins. Ca sângele. Scrisul curgea cu o viteză normală. Independentă de cea a imaginilor.

"Starting today at 00:01, Your informations are our property. They will become public. Any attempt to change something may lead to suspension of Your account! We apoligize for the inconvenience."

Ha! Ha! Câtă politeţe! Făceau asta şi doar îşi cereau scuze, aşa, pur şi simplu?!? Citea şi nu putea să creadă. Dar nu părea glumă. Îi treceau prin cap mii de gânduri, ca săgeţile într-o bătălie. O cuprindea indignarea, îi ajunsese în gât. Cum să vadă toată lumea ce a căutat? Cum să-i vadă toţi toate fotografiile? Era inacceptabil!! Anunţul mergea în continuare pe ecran. Iar şi iar. Şi iar...

O trecură toate apele. Se simţea ca şi cum ar fi fost într-o piaţă publică, surprinsă în pielea goală... Fără să-şi mai dea seama că e noapte, că în altă camera dormea cineva, ţipă. Îşi pierduse controlul. Îşi auzi vocea. Care sunase ca un scrâşnet de roţi la o frânare rapidă...

"Tu ce faci? Ai visat ceva urât? Te-am auzit ţipând. Dacă dormi în fotoliu... De ce nu te-ai culcat în pat? Dacă te cert spui că sunt eu pisăloagă."

"Te mai duci la firmă astăzi?  E trecut de 08:30... Şi eu am adormit târziu şi uite când m-am trezit."

Ca orice mamă şi mama ei avea dreptate. Zâmbi. Într-o fracţiune de secundă pricepu...fusese doar un coşmar. Oboseala cronică îşi spunea cuvântul...

"Dau un telefon la birou şi le spun că întârzii puţin." Şi ţâşni din fotoliu. Direct la android. Care stătea cuminte la încărcat...

15.03.2012

Mai jos se trece nume articol (Vineri 13! - .......) unde scrie Link Title, iar la URL, link către articolul vostru. Articolele pot fi înscrise în tot cursul zilei de vineri, până la ora 23:59!