De câte ori în viață e prea târziu?

http://dragosteoarba.blogspot.com/2013/01/de-cate-ori-in-viata-e-prea-tarziu.html

Nu se mai văzuseră de mai bine de doi ani dar parcă fusese ieri. Cum o văzu, Rodica o întrebă dacă știe despre întâlnire. Nu, nu știa. A, Rodica nu se mira, că se anunțase de abia doar vreo 3-4 zile; îi spusese și ei, la telefon, Angela. "Ce mai făcea Angela?"  "Mai nimic, la fel." O informă și despre locul unde știa că se va ține și îi dădu și telefonul lui Ovidiu, cel care se ocupa, ca să țină legătura cu el. "Dar vii, nu?" o întrebă Rodica. Era peste două săptămâni, sâmbăta. Era OK, îi spuse că se mai gândește puțin dar crede că da. Apoi Rodica, după ce se văitase puțin că nu știe ce să îmbrace, dăduse din una în alta, nu mai termina. Era la fel de vorbăreață ca întotdeauna. De fapt nu se mira, asta e boală permanentă, nu vreuna care să treacă cu medicamente. Mai mirată ar fi fost ca Rodica să nu mai fie așa.
 
După două zile de gânduri, se horărâse. Dăduse telefon lui Ovidiu și aflase. La ora 14,00 catalogul, la ora 20,30 petrecerea. Aflase cam totul. Nici măcar nu știa cum de se reușise o oarecare mobilizare care in urmă cu cinci ani lipsise cu desăvârșire. Tot trăia cu impresia că este o farsă. Nu era foarte încântată pe de-o parte. Pe de altă parte era foarte curioasă. Oameni de care te-ai despărțit de atâta timp, fiind aproape niște copii, să-i revezi acum maturi și cu ochi de om matur, nu era ceva ce se întâmpla zi de zi. Pe unii nu-i mai văzuse de atunci. Pe cei mai mulți. Pe cei câțiva, foarte puțini, rămași în oraș, îi mai întâlnea din când în când. Se salutau doar. Cu câțiva, câteva, chiar mai vorbea, cum era Rodica, dar o vedea rar fiindcă nu locuia în oraș. Viața îi despărțise.

Avea tot ce-i trebuia, nu-i trebuiau rochii, pantofi, avea destule. Nu trebuia să se pregătească cu nimic de parcă întâlnirea era ceva așteptat, programat... Curios, acum realiza că ea fusese gata în orice clipă.

Erau alte detalii în privința cărora nu era prea pregătită și n-avea să fie niciodată dar nu întâlnirea...

Sâmbătă. Ora 13,50. Ajunsă cu un taxi, oarecum emoționată, a intrat în curtea liceului. Parcă se vedea în prima zi de liceu, terminată de teamă, crezând că liceul era cel puțin vreo universitate sau cam așa ceva... După patru ani îl părăsea plecând spre alte zări...la fel de temătoare pentru ce va fi.

Revederea...Doamne! Pe unii îi recunoștea, pe alții de abia...pe cei mai mulți nu. Pe unii chiar îi uitase. Deși zâmbea celor cunoscuți, recunoscuți, profesorilor, câti mai erau...își dădea seama că întâlnirea era frumoasă dar și tristă, exact așa cum bănuise că va fi. Unde erau copiii nebunatici de altădată? Unde erau visele lor? Unde zburaseră chipurile lor copilăroase și vesele? 

Din cele patru clase ale seriei abia de se adunaseră puțin peste 40...cam o treime. Catalogul s-a strigat în sala de spectacole. Unii dintre cei prezenți au comunicat că seara mai veneau câțiva dintre ei.

Ovidiu a condus-o acasă. Așa a aflat, cu surpriză, că era divorțat de aproape doi ani.  Îl mai vedea prin oraș, mai schimbau câte un salut, un zâmbet. Era un băiat bun, întreprinzător. I-a propus ca seara, aproape de ora 8, să trimită pe cineva s-o ia de acasă s-o aducă la restaurant. A acceptat.

Restaurantul era aproape plin când a ajuns. Împreună cu profesorii, sosiți și ei cu consoartele, în marele salon erau deja multe zeci de persoane. Soții și soțiile colegilor. Rămăsese din nou fără cuvinte. Încerca să vadă cine, ce, cum... Cei de nerecunoscut se înmulțiseră. Îi venea să râdă, era ca la o nuntă unde nu cunoști pe mai nimeni și chiar nici pe cei cunoscuți parcă, din cauza ținutelor de gală. 

Ovidiu, mare maestru de ceremonii, a primit-o și a întrebat-o unde vrea să se așeze. Mai erau locuri libere, nu veniseră încă toți cei ce se anunțaseră. A preferat să se așeze lângă Rodica și soțul ei. 

Toată lumea bea câte un aperitiv.

Nu știa care se gandise, poate Ovidiu și chiar voia să-l întrebe, dar muzica ce se asculta era exact cea din perioada liceului... I se parea o idee bună.

Oricum, se prefigura o seară deosebita. Nu prea stătea la masă...nimeni încă nu stătea. Era un fel mișcare browniana. Toți cei care se cunoșteau și recunoșteau mergeau unii la alții, vorbeau, glumeau, își aminteau...schimbau adrese, numere de telefon...adrese de e-mail... Era o efervescență ieșită din comun. Își imaginase oricum acea seară dar nu așa. A mers pe la mesele profesorilor. Ar fi pariat că unii o uitaseră. Faptul că își aminteau chiar unele întâmplări o convinse însă de contrariul. 

Atmosfera se agită puțin. În salon își făcu intrarea un grup. Erau câțiva dintre cei întârziați care nu ajunseseră la strigarea catalogului. 

Printre noii sosiți, el. Unul dintre acele detalii în privința cărora nu era prea pregătită și n-avea să fie niciodată. Nu era singur, desigur. Știa că era căsătorit de câțiva ani buni. Auzise că avea și un copil. Cu toate astea un fior tot a trecut-o, făcându-i pielea ca de găină.

Era schimbat și el, se maturizase mult. Nu mai era chiar băiatul frumos de care aproape toate colegele erau îndragostite. Zâmbetul acela fermecător era tot acolo însă. La fel ca și ochii aceia, incredibil de albaștri. Până să se dezmeticească bine el deja era la masa ei. Trecea să salute pe toată lumea, volubil si cu zâmbetul larg pe față, așa cum îl știa. I-a sărutat mâna și obrazul stâng, apoi pe cel drept, ca într-un ritual numai de ei știut. Acel ceva ce cândva îi unise pentru o singură seară...nu dispăruse. Știa. Și din gesturile lui simțea același lucru. Dar s-a scuturat interior...ca de un gând rău.

Mirosul mâinilor lui persista pe mâna ei... când condimentat cu miros de nucșoară, când ușor floral-citric împrăștiind parfum fin de bergamotă...mirosul puternic al unei zile însorite pe plajă...senzual si elegant. Un miros distinct, plăcut, cu note calde de lemn de santal și mosc alb. O zăpăcea întotdeauna parfumul moscului și cel al bergamotei...

Seara era frumoasă. Auzise deja o mulțime de povești de viață pe care începuse să le cam amestece. Aflase și alte povești ale unora dintre cei absenți. Doi care n-aveau să mai răspundă la strigarea catalogului niciodată...

După mai bine de trei ore atmosfera se destinsese foarte mult. Dansase atât de mult încât aproape o dureau picioarele. Era dintre puținele singure de acolo așa încât invitațiile la dans curgeau una după alta. Nici el nu a ratat ocazia. Întotdeauna îi plăcuse să danseze cu el. Dansând amândoi, îi treceau prin cap o mie de lucruri nespuse la timp dar pentru care acum era târziu. Mult prea târziu. 
Parfumul lui o învăluia, se amesteca cu al ei, și cu aerul deja încălzit cu tot aerul condiționat din salon. Deși el încerca să vorbească despre acea seară...ea refuza. Seara aceea, din urmă cu 15 ani, trebuia să rămână acolo, la locul ei. A insistat să-i dea numărul de telefon. Se simțea mai stăpână decât el pe situație așa că i l-a dat. 
N-a fost singurul dans. Au mai fost. Până la urmă, fiindcă o obseda, spre dimineață l-a întrebat ce parfum folosea. Se numea Sun Men de la Jil Sander, o apă de toaletă. 

Se întreba de ce nu dansase aproape deloc cu soția lui. Nu și-a putut răspunde. Răspunsul era la el. Dar nu conta...nu mai conta.

La trei zile după seara întâlnirii a sunat-o. Se așteptase, n-a fost deloc mirată. Avea concediu și venea pentru vreo două-trei zile în oraș, la părinții lui. O invita la o ieșire în oraș...seara. 
Știa că era prea târziu pentru explicații...totuși a acceptat invitația.
Simțise de mult că expresia "Niciodată nu este prea târziu" era un fel de minciună... Era târziu dar dorea să-l vadă, să-l audă dacă regretă... Singurul lucru pentru care i se părea că nu era încă prea târziu.



Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului poveștii parfumate, găzduit cu grație de Mirela, iar tema Parfum serii a fost propusă de Mirela.

Au mai scris  pentru Povestea parfumată următorii:

Mirela, Silving, Vienela, Nina, Diana, Pandhora, Mala,  Sara,  Roxana, Lili, Carmen, Gandvis,    Diana,  Lolita, KARMAPOLICE,    Lolita,   Vero,  Anca,