Showing posts with label viata. Show all posts

Tuesday, March 25, 2014

Un fel de absență

Silabisind titluri din Scînteia

foto personală

Multe lucruri spunem că nu le (mai) facem în viață. Pe unele din principiu, pe altele din cauza unor experiențe care fie ne-au fost neplăcute, fie chiar dăunătoare, pe altele din saturație ori inexplicabilă lipsă de interes intervenită la un moment dat. Am spus-o și eu de mai multe ori în viață. Desigur, și de când scriu pe blog am tot declarat că nu mai pot face diverse.

N-am înnebunit și nici sinucigașă nu sunt

LÍBER, -Ă, liberi, -e, adj.

2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod.

◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic, în opoziție cu determinismul.

7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor.

◊ Expr. (Adverbial) b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești;

Sursa: DEX '98 (1998)

Cam asta spune DEX-ul despre "liber/liberă" și ceea ce derivă din. Desigur, am selectat din explicații/definiții doar ceea ce îmi este util.

Vizita Bătrânului Domn

Vizita Bătrânului Domn fusese anunțată de mult timp, cu mare bucurie. Însă întârzia. Cred că nu doar eu o așteptam cu nerăbdare dar și cu oarecare curiozitate.

Apoi a fost din nou anunțată și din nou amânată... însă deja începeam să nu mă mai mir. Asta pentru că știam că Bătrânul Domn e o persoană exagerat de discretă, se expune foarte rar. Deși discreția ar trebui să ne caracterizeze pe toți, mai ales pe aceia dintre noi care n-avem ce arăta și ce împărtăși, în cazul respectivului domn discreția aproape că mă deranja.

Trei babe mofluze

Dacă este weekend, este HAPPY WEEKEND! - Azi ediţia 43

Postaţi, în cursul weekend-ului (SÂMBĂTĂ şi DUMINICĂ), pe blog, la alegere:

- o fotografie sau o mini-galerie de fotografii, preferabil cu legendă (descriere) sau

- 2-3 glume/bancuri/anecdote ori un clip amuzant sau

- 1-2 citate/replici care v-au impresionat/amuzat şi pe care doriţi să le împărtăşiţi şi altora, eventual ilustrate cu o fotografie elocventă.

_________________________________________________________________________________

O fi rac? O fi drac? În ce constă intriga?

Dacă aveți chef să vă înnodați sau poate chiar fracturați limba, am descoperit un nou exercițiu de dicție. Cred că poate fi la fel de bun precum:

"Duc în bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac, nu e rac, nu-i gândac, nu e cuc, nu-i brotac, îl apuc, îl hurduc. E tot drac."

sau ca:

Din viața mea dispar oameni. Continuu.

Cum e să știi că cineva e mereu undeva, acolo? E confortabil oarecum. Cum e însă să descoperi, deodată, că nu mai este? Că a tăiat orice punte cu ceilalți? E un sentiment tulburător, profund îngrijorător. Declanșator de panică...

Am intrat în blogosferă aproape din întâmplare. De pregătită, eram. Foarte. Eram vaccinată contra multor rele virtuale: prefăcătorie, minciună, lașitate, lingușire, insulte și jigniri, scenarii polițiste, urmăriri incognito, avansuri...și multe altele. Ca-ntr-o adevărată Cutie a Pandorei. Pe fundul cutiei, însă, exista ea, mică și timidă, Speranța că voi întâlni prin intermediul blogului și oameni buni, care vor rezona cu mine, cu ceea ce voiam să transmit. Nădăjduiam că gândurile mele vor ajunge la sufletul cuiva.

De câte ori în viață e prea târziu?

Nu se mai văzuseră de mai bine de doi ani dar parcă fusese ieri. Cum o văzu, Rodica o întrebă dacă știe despre întâlnire. Nu, nu știa. A, Rodica nu se mira, că se anunțase de abia doar vreo 3-4 zile; îi spusese și ei, la telefon, Angela. "Ce mai făcea Angela?" "Mai nimic, la fel." O informă și despre locul unde știa că se va ține și îi dădu și telefonul lui Ovidiu, cel care se ocupa, ca să țină legătura cu el. "Dar vii, nu?" o întrebă Rodica. Era peste două săptămâni, sâmbăta. Era OK, îi spuse că se mai gândește puțin dar crede că da. Apoi Rodica, după ce se văitase puțin că nu știe ce să îmbrace, dăduse din una în alta, nu mai termina. Era la fel de vorbăreață ca întotdeauna. De fapt nu se mira, asta e boală permanentă, nu vreuna care să treacă cu medicamente. Mai mirată ar fi fost ca Rodica să nu mai fie așa.

"Televizorul ne-a omorât sufletele..."

Vizitând ieri seară un blog, la Miercurea fără cuvinte, am fost "agățată" de un alt titlu de pe blogul respectiv. Cum mi se întâmplă destul de des. Mă duc pentru un lucru dar, vrajită de "peisaj", mai fac și altul, altele. Nu-mi pare rău niciodată fiindca întotdeauna găsesc postări interesante.

Ceea ce am găsit de data aceasta este o postare în care Oana Pellea își exprimă părerea relativ la televizor. Nu e o părere favorabilă, dimpotrivă.

Coincidența face ca exact ieri să fi mers la agenția teatrului ca să cumpăr bilete pentru un spectacol.
În timp ce analizam schema sălii, încercând să-mi aleg niște locuri cât mai bune din ceea ce era disponibil, am întrebat-o pe d-na de la agenție: "Aseară, a fost sala plină?"
Cu tristețe în glas, doamna N. mi-a răspuns: "Nu prea, să stiți... Televizorul ne-a omorât sufletele..." Și am simțit cum i s-a frânt parcă vocea și și-a inghițit cu greutate o lacrimă... "În ultima vreme nu prea se mai umple sala...", a continuat doamna N.

Și parcă mi-a venit și mie să plâng. M-a durut sufletul, sufletul de om căruia îi place enorm spectacolul teatral. Nu pot să spun că merg în fiecare săptămână, aș minți. Dar o dată pe lună, maxim la două luni, merg la un spectacol de teatru. Mai puțin vara, fiind

Prima mea iubire

[4. Prima iubire sau distilarea prin iubire]

Cu mine multe lucruri s-au intamplat diferit. Chiar si prima iubire.

Îl zărisem cu ceva vreme in urma prin oras. Era un baiat vesel, glumet, dragut. Eram in clasa a opta. Cum viata e mereu surprinzatoare, s-a intamplat sa devenim colegi la liceu, in clase paralele.

Prima iubire el a fost... Nu vedeam pe nimeni, nu ma interesa nimeni altcineva. Asteptand sa ma remarce am ajuns in clasa a unsprezecea. N-am facut niciodata nimic. Doar asteptand... Iar el neavand, parca, habar de existenta mea.

Se spune ca e frumoasa prima iubire. Ca e minunata. Chiar cred ca este asa cu conditia sa fie macar cat de cat impartasita. Fie si doar prin cateva plimbari nevinovate pe stradute, mana in mana si ochi in ochi...

Dupa o tentativa vagă de a incerca sa ma cunoasca intr-o excursie cu liceul, la Sinaia, lucrurile s-au calmat complet. Am ramas unul pentru altul aproape doi straini.

La un moment dat am facut eu un gest, aproape disperat. A ramas fara urmari pentru acel „noi” pe care il speram eu. Nici nu l-a bagat in seama... Nenăscuta relație a murit in fașă.

A trecut clasa a unsprezecea, la fel a douasprezecea. A venit sfarsitul liceului si banchetul. Fara sa ma mai astept la ceva, la banchet am avut surpriza sa ma invite la dans. Apoi sa ma invite la o mica discutie, afara.

Moştenirea mea

De bunica din partea mamei îmi aduc aminte cum mereu alerga cu treburi, de colo-colo, chiar şi când, mult prea timpuriu, viaţa o curbase precum un arc şi nu mai avea nevoie de un efort prea mare ca să se aplece...

Cu ochii minţii, pe bunicul îl văd meşterind mereu ceva. Împreună cu bunica îşi făcuse casă, făcuse case pentru alţii, meşterise care, căruţe, era zidar, dulgher, lăcătuş...un spirit iscoditor...

Împreună au crescut, cu multă dragoste şi grijă, 5 copii pe care i-au facut oameni...
De curând i-am vizitat acolo unde odihnesc, unul lângă altul. Vreau să cred că o parte din moştenirea de bun-simţ şi pricepere lăsate de ei, se află şi în mine...

Fotografie personală înscrisă în concursul Moştenirea, găzduit de MWB.
(Fotografia este prelucrată.)

Saturday, May 12, 2012

Blogoterapie

Noi, oamenii, ne întâlnim aleatoriu prin viaţă, insignifiante şi uneori aparent anonime particule ce îşi joacă rolul în mişcarea browniana numiţă viaţă. Viaţa, în ansamblu, e extrem de complexă. Ca şi viaţa noastră, a fiecăruia.

Viaţa... Cuprinde o mulţime de sentimente, senzaţii, trăiri. Cuprinde bucurii şi zâmbete, tristeţi şi lacrimi. Mai cuprinde reuşite care ne ridică, iubiri care ne inalţă sufletele până la cer, încât întreaga lume credem că ne aparţine dar şi eşecuri mai mici ori mai mari peste care trecem cum putem şi, mai ales, dezamăgiri crunte cauzate de ne-iubire, de trădări, care ne distrug vieţile şi ne aruncă în deznădejdea cea mai adâncă.

Da, dezamăgirea face parte din viaţă. Toate celelalte sentimente, trăiri sunt uşor de traversat. Pe unele, cele plăcute, le luăm de mână şi ne-am dori sa nu ne părăsească niciodată.

Încă din copilărie ne bucurăm de o mulţime de lucruri cum ar fi iubirea necondiţionată a părinţilor, faptul că primim tot ce-i mai bun fără a face mare lucru pentru asta. Cunoaştem destul de rar tristeţile, dezamăgirile. La vârsta aceea ele nu sunt prea multe. Poate faptul că avem o jucărie nu la fel de frumoasă cum are un alt copil, poate că nu avem intotdeauna alte minunăţii cum auzim sau vedem că are un alt copil. Dar la acea vârstă suntem atât de ocupaţi să creştem încât peste micile dezamăgiri, inerente, trecem cu destul de mare uşurinţă. La rândul nostru dezamăgim, încă din copilărie. Nu am fost poate la fel de talentaţi la diverse cum păreau să fi fost alţi copii, nu toţi am reuşit să aducem acasă cele mai grozave note, deşi, fiecare ne-am dorit să îi vedem în fiecare zi mândri de noi pe părinţi.

Dezamăgirile ne însoţesc permanent. Ele apar din cauza unor aşteptări ce nu se împlinesc. Poate pentru că avem aşteptări prea mari, poate pentru că nu facem întotdeauna ceea ce trebuie şi cum trebuie, poate fiindcă dorinţele ne sunt exagerate, aşteptările ne sunt nerealiste.

De-a lungul întregii vieţi ne întâlnim, când şi când, cu dezamăgirea. E ca o faţă hâdă pe care n-am dori s-o mai întâlnim vreodată. Şi totuşi o tot întâlnim. Nu ne ocoleşte la nicio vârstă. Nici măcar la senectute.

Ca fiecare om, am avut dezamăgirile mele. M-au dezamăgit situaţii, m-au dezamăgit oameni pe care i-am întâlnit şi în care am avut încredere şi cărora, la un moment dat, le-am pus în mâini viaţa mea. Pentru că am un mare defect. Am prea mare încredere în semenii mei chiar dacă această încredere mi-a fost de mult prea multe ori înşelată.

Am trecut însă mereu peste toate dezamăgirile fiindcă ştiu să iert. Încerc întotdeauna să mă pun chiar în locul celui ce mi-a provocat dezamăgirea, încercând să înţeleg ce l-a făcut să acţioneze într-un anume mod. De cele mai multe ori chiar înţeleg. S-ar putea ca acesta să fie un mare defect. Aşa am ajuns a crede. Însă nu mă voi schimba. Nu pot şi ar însemna să fiu altfel, adică altfel decât sunt "programată" să fiu. Adică să devin o persoană cu o personalitate nefirească.

La rândul meu, ştiu că am mai dezamăgit şi eu. Nu din rea-voinţă, nici cu bună-ştiinţă, ci pentru că anumite persoane au avut alte aşteptări de la mine în anumite momente şi situaţii. Interesant şi oarecum ciudat este că pe mine şi acele momente m-au marcat. Adică în sensul că am suferit deoarece, într-un anume fel, nu am reuşit să fiu sau să fac acel ceva aşa cum şi-au dorit respectivele persoane.

Am avut, ca fiecare, şi mici dezamăgiri în dragoste. Am scris "mici" ceea ce e foarte adevărat căci peste ele am trecut după cîteva lacrimi şi autoîmbărbătări. Până anul trecut.

Când am cunoscut cea mai cruntă dezamăgire a vieţii. Când după ce am făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru omul pe care îl iubeam nu am primit în schimb nici măcar recunoştinţă.

O uriaşă dezamăgire. O înfiorătoare durere care mi-a ucis toate visele, sufletul, mi-a distrus viitorul. Am simţit cum întreaga mea lume s-a prăbuşit. Am crezut că voi muri. Lucru ce nu s-a întâmplat fizic, însă, de atunci, sufletul meu e mort. Poate cineva gândeşte că m-am schimbat. În afara faptului că trăiesc şi totuşi nu trăiesc, altceva nu s-a întâmplat. Eu sunt la fel. Iar pe omul ce mi-a schimbat total cursul vieţii, în loc să-l urăsc, surprinzător, încă îl iubesc. Cu o iubire dureroasă ce nu mă lasă să trăiesc. Dar nici să mor.

Am dorit să scriu ceva, orice atunci. Simţeam că mă sufoc, că viaţa mea e sfârşită. Atunci am avut ideea de a incepe să scriu pe blog. Nu aveam unul aşa că am făcut acest blog. N-am reuşit decât să-l “croiesc” în linii generale, să îi dau un nume… să îl definesc ca intenţie a ceea ce avea să fie. Trebuia să fie ceva strict personal dar fără a exclude însă şi alte aspecte ce m-ar fi stârnit să scriu, în timp. Apoi, în acea zi, ceea ce-am reuşit să postez a fost doar un salut pentru potenţialii mei cititori şi mai departe nu am mai putut merge. M-am blocat, cel mai probabil pentru că m-am şi speriat. Urma să-mi expun viaţa pe tarabă, la vedere, lucru pe care încă nu-l acceptam, cel puţin nu conştient. A trebuit să treacă multe luni până am reuşit să încep cu adevărat să scriu pe blog. Aşa a luat naştere acest blog, din uriaşa mea dezamăgire. Pe care nu am ascuns-o, despre care am tot vorbit, şi, probabil voi mai vorbi. E singurul lucru care m-a ajutat să nu înnebunesc. E terapia mea prin blogging, aş putea să-i spun "blogoterapie". Cu această ocazie am cunoscut mulţi oameni, unii cu probleme asemănătoare cu a mea. Pe alţii gata să mă ajute cu un sfat bun sau poate nu prea potrivit. Dar am apreciat întotdeauna că oamenii au încercat.

Se spune că dezamăgirile ne fac mai buni. Nu e întotdeauna adevărat. Pe unii da, pe alţii ba. Pe mine cred că m-au făcut mai înţeleaptă.

În plus, am ajuns să cred că în viaţă e bine să nu ai aşteptări prea mari ci unele mai mărunte. Cu cît mai mici aşteptările, aproximativ la fel de mici dezamăgirile.

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia 21, tema "Dezamăgiri – Când aşteptările sunt înşelate, când speranţele mor şi visele se năruiesc precum castelele de nisip sub valuri facem cunoştinţă cu dezamăgirea. În copilărie, tinereţe, la vârsta maturităţii şi chiar la cea a înţelepciunii o întâlnim inevitabil. Cum aţi simţit-o? Ce influenţă a avut asupra personalităţii voastre? Ce sau cine v-a ajutat să o depăşiţi?" fiind propusă de Carmen, câştigătoarea ediţiei precedente.

Alte articole participante: Pasiune pe corzi, Probleme in paradis, Reinviere in dragoste, Dezamagire, Absenta, Viata-vanzatorul de iluzii, Harta dezamagirilor,

12.05.2012

Wednesday, May 9, 2012

Sărutul de venin... şi înlănţuirea braţelor...

Din tunelul său tapetat cu pânză şi vegetaţie moartă, dintre frunzuliţele umbroase şi încă umede ce-l camuflează, micuţa arahnidă a ieşit la soare, să se răsfeţe în lumina razelor lui aurii. Îl simte atât de plăcut cum îi înfioară minusculii perişori pufoşi, gri-maronii...şi îi dezmiardă şi dezmorţeşte picioruşele cu care face mişcări lente...atente...foarte atente... cu prudenţă, ca să nu fie observată...

În jur e un furnicar de tot felul de mici insecte...care n-o interesează însă. Azi a ieşit la soare şi atât... A mâncat ieri...câteva zile nu-i mai trebuie nimic.

Dar pradă poate fi... Victime plăpânde, firave, nevinovate...aşa ca ea...peste tot se află.

Şi prădători sunt. Mai mici...mai mari...prezenţi şi ei pretutindeni.

Deodată observă ceva verde-albăstrui...cu puternice reflexe metalice...strălucind în lumina soarelui. Vede pentru prima dată o asemenea făptură şi e uimită... fascinată...

Martinica (Avicularia Versicolor)

"Uriaşul" cu carcasă metalizată îşi îndreaptă privirea asupra ei. O fixează atent...mai multe secunde. I se pare deosebit...n-a mai văzut până acum ceva atât de frumos.

Curiozitatea o îndeamnă să înainteze către el. Şi o dorinţă de nestăvilit de a se apropia...de a observa...

Să fie un prădător? se întreabă. Poate...deşi nu ştie. Instinctul îi spune că ar putea fi.

Dar...chiar dacă e prădător, unul cum e acesta...ştie deodată, instinctiv, că nu are şanse să întâlnească prea mulţi...ori prea des... Minunăţia verde-albastră din faţa ei o face să ignore potenţialul pericol. E atrasă ca de un magnet de forţa şi puterea ce le degajă făptura lui.

Şi el o priveşte...şi din nou o priveşte...doar pe ea...

Este atât de mândră că el, cel mai frumos... cel mai atrăgător... a prins-o în mreje...si că ea se află în atenţia lui.

Iar el...cu multa răbdare...cu măiestrie...strălucind în lumina zilei...dar şi-a nopţii tainice...o farmecă...o vrăjeşte... Nu înaintează spre ea...o atrage spre el, ca si când ar fi hipnotizată, teleghidată, în braţele lui minunate, puternice... Şi ea vine...irezistibil atrasă...

El o atinge delicat... tandru...dar şi ferm în acelaşi timp...

Uşor...uşor...apoi ceva mai puternic...

Micuţa arahnidă nu protestează. Deloc...Biată victimă îndrăgostită iremediabil de călăul său...

Victima se simte iubită...deşi nu e...

Se simte ocrotită...fericită...mândră...puternică... Şi îi primeşte sărutul de venin... Şi înlănţuirea ultimă a braţelor...

Iar el...cel iubit...strălucind în soare...şi în ochii victimei docile...îi ia totul...totul...îi răpeşte viaţa...

Notă: Orice asemănare cu persoane reale sau întâmplări adevărate este...

09.05.2012

Wednesday, January 18, 2012

Mesaj catre tine: Pentru ca nu vreau sa uiti...

Poate ca era mai bine sa adorm pe veci in somn...m-am trezit insa si azi...mai trista decat ieri...

Mai trista decat alaltaieri...

...Si cu mult mai trista decat acum cateva luni...atunci cand...cand tu ai hotarat sa te imbolnavesti de uitare...

Cred ca este o boala grea...Am cautat cu infrigurare sa citesc despre ea. Si am aflat cu groaza: nu exista niciun leac. E cumplita, pare incurabila.
Ce ma macina zi de zi si, mai ales, noapte de noapte, cand oricum nu prea dorm, este ce s-a intamplat cu amintirile tale despre mine...Amintirile tale in care locuiam eu. Oare le-ai aruncat ?...Si pe unde ?

Eu imi imaginez ca au ajuns in Recycle bin-ul gandurilor tale...si ma tot gandesc...oare nu-i posibila comanda "Restore all items"? Naiva, cum numai tu ma stii, ma iluzionez ca ar da rezultate...ca ar merita incercat...

Caci, da, as incerca sa le salvez...apoi sa ti le returnez impachetate frumos in hartie poleita...cu inimioare si cu funda rosie ca sangele ...Pentru ca nu vreau sa uiti...

Nu vreau sa uiti cum ne-am cunoscut, in sfarsit, in acea seara desi, de aproape un an, ne tot "ciocneam" in diverse imprejurari...
Cum nu vreau sa uiti nici clipa in care ti-am spus ca eu nu-s ca niciuna dintre cele care mai poposisera prin viata ta pana atunci, o ora...o zi sau poate mai mult... Si n-am fost. Si nu voi fi. Pentru ca tu erai sufletul meu pereche...

Nu vreau sa uiti cat de mult te-am iubit si ca uneori m-am umilit...nu din lipsa de demnitate ci doar din mult prea multa iubire.

Nici cat de multe ti-am iertat nu vreau sa uiti...si nici ca ti-am fost unicul sprijin in clipele dificile...care n-au fost putine.

Si nu vreau sa uiti cum ma abandonam tie...cum ma pierdeam in bratele tale...pana la contopire...
Cum simplul fapt ca ma atingeai...ca ma imbracai in zambetul tau... ma facea sa ma simt frumoasa, speciala... unica...femeia ta...

Mai tin la niste amintiri: muzica pe care-o ascultam impreuna. E inca ceva ce-mi doresc cu disperare sa tii minte. Ma bazez pe multimea de CD-uri si DVD-uri pe care ti le-am daruit... vor fi complicele mele...stiu ca pe ele nu le vei arunca in acel cos...esti prea materialist ca s-o faci...

Spre deosebire de tine insa...eu vreau s-o uit. In orice secunda in care mi-ating sufletul, fie chiar si franturi minuscule din muzica "noastra”, imi provoaca o profunda stare de rau. In momentele acelea as da o lege ca muzica transmisa in eter sa fie prohibita...Pentru ca instantaneu, muzica, aproape toata acea muzica, se asociaza cu un zambet, cu o atingere, o soapta...cu un sarut...cu o replica...cu ceva numai "al tau" ori numai "al nostru"...vreau s-o uit...si cu ea toate gesturile dureroase... De cand ai plecat nu mai ascult muzica nu pentru ca nu vreau ci pentru ca imi este imposibil. Sufletul meu...este in doliu. Agonia lui respinge orice urma din fosta fericire...

Si, mai ales, sa nu uiti ca asa cum esti acum...cum sunt acum...este pentru ca ne-am intalnit...

Nimic nu vreau sa uiti, dragul meu. Ca sa te bantuie tandru amintirile...sa loveasca soptit la poarta sufletului tau...sa-ti apara precum ingerii in vise...

Sa nu ma uiti.

Mi s-a spus ca ceva nu-i in regula cu mine...ca nu-i firesc sa nu-ti doresc raul... unii m-au suspectat ca as fi falsa.
M-am resemnat. E greu de inteles, de explicat...si am obosit sa ma justific....Eu sunt fericita ca nu m-am inrait, ca am pastrat in mine un suflet ca de copil. Nu pot dori raul omului langa care am trait fericirea de a iubi total...langa care am visat...

Se spune ca Iubirea ar trebui sa fie o binecuvantare. Chiar daca pentru mine, iubirea asta n-a fost decat un blestem...si-a devenit o lacrima cat un ocean...o tristete cat eternitatea...cel putin, am avut-o. Unii poate ca n-o intalnesc niciodata...

Si totusi...
Poate ca azi era mai bine sa adorm pe veci in somn...sau sa ma trezesc intr-o alta viata...

Blind Love

Pagini

Tuesday, March 25, 2014

Un fel de absență

Thursday, February 6, 2014

Silabisind titluri din Scînteia

Sunday, January 12, 2014

N-am înnebunit și nici sinucigașă nu sunt

Saturday, December 14, 2013