Thursday, October 10, 2013

În moțul patului


Foto personală
Am doua sacoșe foarte grele. Simtindu-le cum imi trag mainile din umeri, ma târăsc cu ele câteva zeci de metri prin zona pietonala ca sa ajung pana la strada unde am acces la taxi. Il sun pe domnul T. pe care chiar îl intâlnisem mai devreme si cu care discutasem prin geamul coborat. Părea a fi in lungul convoi funerar ce se indrepta spre marea biserică din zona. Nu era, apucase prins intre masinile din convoi și zâmbind mi-a spus: "Sunt pe-aci..." 
Acum realizez ca nici n-am avut curiozitatea sa vad cine era persoana decedata, daca era barbat sau femeie, ori ce varsta avea. Imi amintesc ca altadata macar o curiozitate de genul ăsta mai aveam. Nu mai am, se pare.
Am ajuns si eu precum cei care au stat in moțul patului, așteptând sa treaca cutremurul de 5,5 sau 6 grade de mai alaltăieri. Adica m-am obișnuit si cu inmormântarile. Cu siguranță o sa ma obisnuiesc si cu altele mai rele... Pentru ca asta e viata.

Din susul strazii, si asta la propriu, fiindca strada e in pantă serioasă, aterizeaza lin tanti Iustina. Înotând in paltonul ponosit, de culoare neagră sau maron închis, ce mai are doar oleacă peste un lat de palma pana la pamant, pe cap cu o broboádă la fel de sărăcăcioasă si ajutându-se de un băț-baston de proveniență incerta...se indreapta ca teleghidata spre o ținta pe care n-o cunosc. Tanti Iustina stă la cateva case de mine si e in vârsta, cred ca face optzeci si cinci daca nu cumva i-o fi și împlinit. Ma gandesc ca n-ar fi rau s-o opresc, s-o iau cu mine ca s-o las la poarta ei. Tot vine taxiul si ea are o sacoșă in care stiu cu precizie de 99,99% ce are. Și suntem si prietene. O strig. Dacă te încurci cu tanti Iustina, scapi greu. E nevorbită că n-are cu cine, trăieste singura cuc de aproape doi ani de cand unul dintre fiii cu care locuia s-a mutat la țară, la nevastă. 

Ii spun de ce-am oprit-o da' pare sa nu prea înțeleaga. De fapt e cu mintea la ce are ea in cap: vrea sa mearga la mort. Nu, nu ca sa meargă sa manance pe-acolo, Doamne ferește! Și o cred, are mandria ei. Si-mi arata și sacosa in care oricum știam ce are: porțiile de mancare de la cantina sociala unde e abonata. Insa cum n-are pe nimeni, isi pierde timpul prin oras, mai vede pe unul, pe altul si-o inmormântare e un eveniment monden de neratat. Mană cerească. Lumea ei, care si așa însemna un cerc destul de restrâns, s-a cam spulberat printre aștri. Cei din generatia ei adică. Nu spune ea asta, e o femeie extrem de simpla, dar știu eu. Ca doar suntem prietene. 

Taxiul meu inca intarzie, domnul T. o fi în vreo cursa. Oricum nu ma grabesc. Tanti Iustina nu se mai opreste din povestit... Aflu si cine e mortul si câți ani are. Fara sa intreb. Constat un fapt trist: e mama unui fost coleg de liceu... Zic, din reflex parcă, "Fie-i țărâna ușoară!"...

Apoi tanti Iustina imi spune ca imi mulțumeste da' e hotarâtă sa mearga acolo, la biserica. Și se intoarce ea acasă cand poate...
Vine si taxiul...o las in ale ei. O cunoaste si domnul T., nevasta lui e din cartierul meu. 

Acum vreo doua saptamani, pe vremea ploilor, tanti Iustina mi-a venit la poarta cu o factura de curent. Pentru ca nu mai vede sa citeasca si n-are ochelari, nu avea habar cat avea de plata. Factura o gasise picata prin ierburile de langa gard. Am lamurit-o, nu era prima data. Mai vine, din timp in timp, cu diverse acte pe care nu le poate deslusi. Nu prea are incredere in vecini. Adevarul e ca e cam aiurită dar mie imi place. Sunt un fel de mama tuturor răniților...




18 comments:

  1. Da, eşti mama unei rănite de 85 de ani...
    Frumos din partea ta că-ţi faci timp pentru ea.

    ReplyDelete
    Replies
    1. N-am eu atat timp cat ar trebui, cateodata parca nici pentru mine n-am...si nu-i singura ranita...
      In fine, fac si eu ce pot.

      Delete
  2. Hm! Se pare ca cei mai multi oameni varstnici ajung mai mult in grija vecinilor si mai putin in grija celor care ar trebui sa vada de ei. :) Esti generoasa ca ii oferi din timpul tau. Ce dar mai mare putem face batranilor decat sa le daruim din timpul nostru, sa ii ascultam cum ne povestesc - poate a suta oara - aceleasi povesti?
    Cat despre inmormantari... Moartea face parte din viata, e fireasca dar n-o sa ma pot obisnui niciodata! Sufletul picura lacrimi pentru cei care au pierdut o fiinta draga. Mortul nu mai stie de nimic, dar ceilalti simt acut durerea. E o durere care se estompeaza, dar nu trece niciodata.
    Zile fericite iti doresc! Cu drag!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Se intampla astfel peste tot. E prea mult sa spun ca am grija de aceasta femeie dar fac si eu ce pot pentru ea. Cand pot... Si ma bucura ca ea apreciaza prietenia mea si are incredere deplina in ceea ce ii spun. Daca ai sti de cate ori mi-a povestit, chiar cu orele, despre tineretea ei... Dar am mai uitat din povesti, Unele erau interesante, fiindca erau din alte vremuri, alte mentalitati.
      Sa stii ca pana acum cativa ani plangeam aproape la trecerea fiecarui convoi mortuar. Adevarul e ca-mi facea rau. Se pare ca m-am mai obsnuit, nu ma mai afecteaza atat. E de bine, intr-un anume fel.. Chiar imi facea rau. Nu vorbesc despre mortii din familie si prieteni...Acolo e alta situatia, cu ea chiar nu ma pot obisnui. Dar aceasta era o inmormantare de prin oras... abia ulterior am avut surpriza sa constat ca era mama unui fost coleg de liceu. Mi-a parut rau, o stiam tanara si plina de viata pe acea femeie....
      Multumesc, Diana!

      Delete
  3. Păi, sărăcuţa de ea, cum ar putea fi altfel, la 85 de ani, şi singurică pe deasupra! Aşa de tare m-au impresionat bătrânii aceştia, încă de când eram o copiliţă. Pe mulţi oameni îi impresionează mai mult copiii. Eu când mă gândesc la un copil, găsesc mereu un licăr de speranţă pentru el, oricât mi-ar părea de greu momentul, fie doar şi pentru faptul că au o viaţă înainte.
    Dar bătrânii aceştia ce mai au? Doar tristeţe, singurătate şi teama cumplită de final. Cu câţiva ani înainte de a ne părăsi, bunica nu mai putea merge. Sora mea o cam certa, dorindu-i binele desigur, pentru că nu mai făcea niciun efort să mai meargă. Eu nu puteam niciodată să o cert. Înţelegeam că nu mai poate şi îi ascultam mereu poveştile, chiar dacă pe multe le mai auzisem. Mi-a fost aşa de dragă şi era tare simpatică şi glumeaţă. Mi-amintesc de o seară în care mă striga la poartă(ca pe vremuri, de) prietenul meu tocmai venit în week-end de la facultate. Când i-am auzit vocea, am sărit şi tresărit toată, iar în drum spre uşă, am apucat să arunc un ochi în oglindă şi s-o întreb pe mamaia cum arăt. Mi-a răspuns râzând: "Lasă, fugi, că nu contează! Oricum, seara la lumânare ţi se pare toanta floare". Am fugit pe uşă, într-adevăr, dar în hohote de râs.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ai mare dreptate, Mihaela. Cred ca aproximativ asa este, de la o anumita varsta mai inaintata, omul incepe sa se gandeasca cu tristete la acel final. E trist, nici nu-mi vine sa vorbesc prea mult despre...
      Amintirea cu bunica ta e pretioasa si minunata. Iar zicerea aceea o retin si eu, pentru cand, poate, voi fi bunica :) Mi-a placut :)

      Delete
  4. ce noroc are tanti Iustina cu o asemenea vecina! asa este frumos, sa ne ajutam! Si la noi la poarta suna vecinii sa îi ajutam... ieri cea din dreapta, care are doi copii handicapati, era singura acasa - adica fara sot si dintr-o data a ramas fara curent. Helmut al meu i-a pornit tabloul cu sigurante, care sarisera deoarece vecina avea simultan în aceeasi priza, masina de spalat si masina de uscat rufe. Astazi a sunat vecina din stânga, care e în vârsta si are un sot bolnav. Nu mai are putere sa tunda gardul viu ce-i înconjoara curtea, si pentru ca a vazut ca noi saptamana trecuta am randuit gradina, ne-a rugat sa facem si gardul ei. Cum sa nu?! doar ca trebuie sa astepte pâna la weekend, ca noi lucram si când ajungem acasa dupa-amiaza e mereu noapte... Si ele ne ajuta, spre exemplu batrânica preia oricând pachetele ce vin prin posta si sunt livrate dimineata, cand noi suntem la birou si îmi aduce întotdeauna fursecuri facute de ea, de sarbatori. Cea din dreapta, fiind casnica, are cheile casei noastre si cand plecam în concediu, se ocupa de treburile administrative: uda florile, hraneste pestisorii aurii, scoate conteinerele de gunoi pe culori si dupa plan. E bine sa ai vecini de treaba, cu care sa te întelegi bine!
    Tare mi-a placut tema articolului tau de astazi, Elly draga!
    PS: dupa titlu, ma asteptam sa gasesc fotografii cu Snow lenevind pe canapea :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. E atat de bine sa ne ajutam intre noi... Si e bine, cum spui, sa ai vecini de treaba. Biata tanti Iustina n-ar fi vreo persoana de nadejde deloc. Pleaca cu orele de acasa fiindca n-are ce face, si tare mi-e teama ca o va gasi sfarsitul prin oras, pe undeva...
      Ma bucur ca ti-a placut, Carmen draga!
      Snow o fi el simpatic dar nici chiar toata ziua buna ziua nu va pot plictisi cu el. :)) Ar fi prea de tot. Dar sa stii ca am multe poze de genul... ;)

      Delete
  5. Nu poti sa fi nepasator ,mai ales tu,cand ai o vecina ca tanti Iustina.Batranii sunt,buni,blanzi,au ciudateniile lor.Constat ca nu ai masina,daca mergi cu taxiul.Nu ti-e greu?La cutremur chiar m-am trezit si am stat in motul patului.Mie nu prea imi e frica,am motive serioase,blocul e facut sa reziste pana la 9,dar...sunt altele care pot interveni.Seara buna!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu am nevoie de masina, Flori. Doar cand fac cumparaturi de ordinul zecilor de kilograme si asta se intampla de cateva ori pe an. Asa ca taxiul exact de cateva ori pe an il folosesc. :) Imi place foarte mult sa merg pe jos si poate si de aceea ma necajeste vremea rea. O masina ar fi o cheltuiala pe care acum, de pilda, eu nu mi-as permite-o.
      Sigur ca la ofurile vecinilor mei in varsta nu pot ramane indiferenta, Ajut si eu cu ce si cat pot.
      Multumesc, draga mea!

      Delete
  6. Grea e batranetea... iar pentru ei, cei singuri, cate cuvinte schimbate si un pic de atentie acordata sau atat de importante... Ii faci cadou clipe de feririce si asta este atat de frumos, Elly!
    Seara buna!

    ReplyDelete
  7. E bine ca exista si oameni cu suflet mare care le intind neconditionat o mana de ajutor acestor batrani. Persone care nu fac neaparat parte din familie... Inevitabil gandul m-a dus la o batranica foarte simpatica, vecina de bloc, pe care mama o mai vizita din cand in cand, cu care m-am intalnit si eu asta primavara in statia de masina si mi-a parut extrem de trista... Fiica ei a decis s-o duca la azil si ea nu a suportat gandul ca va trebui sa-si paraseasca apartamentul in care traia de-o viata. Ne daruise o floare pe care acum o ingrijesc eu. De cate ori o vad imi amintesc de ea... Ce destin tragic. :( Ce femeie buna.

    Eu niciodata nu o sa ma obisnuiesc cu inmormantarile. Si nici cu cutremurele sau sinuciderile. De nedreptate nu mai e nevoie sa spun...

    ReplyDelete
  8. Frumos articol! Te felicit, dragă Elly, pentru că ești ”mama tuturor răniților”, pentru că este atâta nevoie de oameni cu suflet bun, în această lume atât de înrăită.
    M-am amuzat teribil de faza cu înmormântarea - eveniment monden de neratat! :-) După o anumită vârstă, cam așa este.
    Numai bine îți doresc dragă Elly!

    ReplyDelete
  9. Pe scara mea de bloc (10 etaje) 80% din locatari au peste 70 de ani. Indiferent la ce ora ma duc la piata (noroc ca e la vreo 200m de lift) gasesc un vecin pe care-l ajut. Mai rau e cand nu merge liftul! :)

    ReplyDelete
  10. Mi-a placut tema... cu batranetile e cam greu... pe de-o parte trebuie intelesi si sa ai multa condescendenta...Tanti Iustina pare de treaba. Pana si numele de sfant isi pune amprenta.
    Ai noroc cu asemenea vecina. Poti intalni cazuri mult mai urate. Trebuie sa recunosti, ca pe undeva te si binedispun... aceste palavre ale unei batrane nevorbite

    ReplyDelete
  11. cata rabdare si grija ai cu toata lumea!....ai povestit de cateva ori despre vecinii tai, uneori imi par ca au ramas deoparte, in alta lume, care merge dupa un alt timp!...

    ReplyDelete
  12. E foarte frumos din partea ta:) Nu multi fac asta si tocmai din acest motiv esti de apreciat! Eu stii deja ca te respect si apreciez inca de cand te'am descoperit in blogosfera si astfel de articole ma fac sa constientizez si mai tare ca esti o persoana cum rar mai intalnesti in prezent

    ReplyDelete
  13. Deja citesc asta după ce am citit altele: cum ai in grija oameni din familia ta mare, de matusa, de vecini, de femeia de la policlinică, asa că tanti Iustina...vine cu farmecul unei povesti obisnuite dar pe care tu o faci specială. Mă coplesesti uneori, Elly. Dumnezeu să-ţi dea inzecit! Esti o comoară!

    ReplyDelete