Și rechinii sunt tot oameni

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/06/si-rechinii-sunt-tot-oameni.html

                                             fotografie din arhiva personală

Ieri, dupa ce am pierdut cateva ore pe la o policlinica si un spital (nu sunt bolnava, deci nu pentru mine), am fost plecata intr-o alta localitate, la mai multe zeci de kilometri distanta.

Plecata cu niste probleme urgente de rezolvat, care au stransa legatura cu vizitele anterioare in sistemul sanitar. 

Nu pentru mine, ci pentru o ruda, fiindca am mai multe pietre de moara legate de gat. Din prostie ar zice unii, din bunatate altii. Eu insami nu stiu exact de ce. Poate pentru ca asa cred ca e bine, omeneste si pentru ca, in cazul acesta nu exista altcineva care sa ajute si cum singura care are posibilitatea sunt eu, o fac chiar si cand mi-e greu sa-mi administrez propriile probleme, cum se intampla in perioada asta.

In fine, nu asta era subiectul, dar trebuia sa pornesc de undeva.

Am mers cu o asa-zisa "ocazie", cu masina unui tip ce face curse pe bani, un asa-numit "rechin". Nimic neobisnuit. Un om linistit, care nu m-a deranjat nici pe mine, nici pe
restul clientilor, in timpul drumului. Nici nu-mi doream sa fiu deranjata, gandurile mele aflandu-se ca intr-un carusel fara oprire si, deci, fiindu-mi destul de greu sa ma concentrez la vreo posibila discutie. 

A fost atat de amabil incat m-a dus pana la poarta institutiei pe care o cautam, fara sa imi ceara ceva in plus. Un singur lucru m-a rugat: sa-i spun daca pot sa apreciez cam cat timp imi trebuie pentru rezolvarea problemei mele. V-ati prins! E criza si avea nevoie de clienti. Asa ca facea tot posibilul sa ii fidelizeze pe cei castigati. I-am spus ca nu stau prea mult, cca. juma' de ora, si m-a rugat sa il anunt cand sunt gata, daca doresc. Mi-a dat numarul de telefon sa il sun. A facut solicitarea cu atat de mult bun-simt incat mi-a parut rau sa-l refuz. 

Asa s-a si intamplat. Am rezolvat in cca. jumatate de ora si l-am sunat. Din nou a venit pana acolo si m-a luat, apoi, in nici cinci minute, a "adunat" restul de clienti, adica inca trei. Mi-a spus ca se pare ca sunt cu noroc, pentru ca in jumatatea de ora care trecuse, nu gasise pe nimeni. Adevarul e ca imi spusese ca e posibil sa si plece, daca face plinul de clienti.

Pe drumul de intoarcere n-a mai fost la fel de tacut, de unde se vede ca nu avusese curaj sa imi vorbeasca.

Cu destula ingrijorare si durere a inceput sa-mi povesteasca necazurile lui. Cu sotia. Care era bolnava de vreo doua luni de o depresie pronuntata, cauzata pare-se de niste necazuri de la locul de munca unde fusese casiera. Cum sotia face tratament, cum deocamdata rezultalele intarzie sa se arate si cum e deja disperat. Pentru ca ii e teama ca se va sinucide caci aproape ca nu mai vorbeste cu el, cu vecinii nici atat, traind permanent inchisa in ea de doua luni. 

Vorbea, vorbea si ma intreba diverse. Printre altele daca eu cred ca se mai face bine. Am incercat sa-l linistesc. Si, in plus, mi-am zis ca nu ar strica sa-l incurajez putin. Nu stiam totusi cat de grava era depresia dar i-am spus ca, de multe ori, se amelioreaza sau chiar se vindeca. Cum va avea norocul. 

Nu stiu ce capacitate am de a atrage destainuri. In prezenta mea oamenii se simt in largul lor si incep a-mi povesti, mai ales despre necazuri. Asa mi se intampla de cele mai multe ori cand intalnesc oameni necunoscuti. Din acest motiv, de multe ori evit a intra in discutii cu persoane abia cunoscute. 

Si iata cum, plecata sa rezolv probleme grave de care depinde supravietuirea unui biet om, si el bolnav, am aflat despre nefericirile altor oameni. Nefericirea are atat de multe chipuri!

Nu stiu daca si altora li se intampla la fel, insa, in general, este greu sa primesti si incarcatura negativa a povestilor de viata ale celorlalti. Este greu pentru ca eu, de pilda, vrand-nevrand, sunt afectata de astfel de necazuri, ma impovareaza in plus, fiindca pun la suflet. Ca si cand nu mi-ar fi de ajuns ale mele... 

14.06.2012