Micuțul bonsai de ficus Wiandi

http://dragosteoarba.blogspot.com/2012/09/micutul-bonsai-de-ficus-wiandi.html

Curând va împlini opt ani. Opt ani de când este al meu și îmi face viața mai frumoasă. De fapt trebuie să fie cu mult mai bătrân însă nu știu câți ani are în realitate. Mi-a fost făcut cadou, de ziua mea de naștere, de către colegii de birou. Habar nu aveam cum se numește, nu știam cum se îngrijește, ce-i place, ce nu. Astfel am aflat că este un bonsai de ficus Wiandi, specie ce provine din zonele calde ale Asiei, Africii, Americii și Australiei. Frunzele sale sunt permanent verzi. Nu face flori.

Fotografie din lateral

Copăceii bonsai erau cultivați în China și Japonia de secole. Primii care i-au cultivat au fost preoții budiști, la început

obținerea lor fiind un secret bine păstrat, care abia în câteva sute de ani a devenit accesibil și oamenilor de rând. Un bonsai poate trăi sute de ani dar nu ajunge în tot cursul vieții lui decât la maxim 60-80 cm înălțime. Al meu nu cred că va atinge vreodată o asemenea înălțime pentru că, din start, forma coroanei sale a fost stabilită ca fiind definitiv cea in plan orizontal. De fapt este orientarea specifică pentru un bonsai de ficus Wiandi și care se obține prin legarea ramurilor de baza tulpinii, atunci când copacelul este tânăr și ramurile sunt mai elastice. Creșterea liberă este înlocuită cu orientarea ramurilor în zig-zag sau în cotituri în unghiuri drepte sau ascuțite, pentru a căpăta un aspect antic oriental. Se pare că această orientare se obține, cu aproximatie, în timpul unui an.

Fotografie frontală, care ilustrează orientarea orizontală a coroanei și unghiurile ascuțite ale ramurilor

Ficusul Wiandi este de fapt o varietate de Ficus Benjamina, însă cu frunzele foarte mici și tulpina sucită, fapt ce-i conferă un aspect mult mai elegant. Este "frate" al ficusului Rianne, foarte popular în Europa.

Puțin pretențios, se mulțumește cu lumină moderată și puțină apă la 2-3 zile, important însă este ca pământul să fie permanent ușor umed.

Acum trei ani era să-l pierd. Mă întorsesem de la mare. Luată cu despachetat de bagaje, făcut ordine și povestit una-alta, abia peste vreo două zile dupa ce m-am intors acasa mi-am amintit de el. Când l-am privit, frunzele încă păreau verzi de la distanță, însa, în realitate, erau toate uscate. Toate frunzulițele erau uscate, răsucite și au picat când le-am atins. Am constatat că și pământul era complet uscat. Numai vârfurile ramurilor mai erau încă vii. De când plecasem la mare, mama uitase să-l mai ude și fusese o vreme foarte călduroasă. Trecuseră, deci, peste zece zile fără apă. Mama nu-și dădea seama cum de se întâmplase așa ceva.

De urgență l-am udat și, deși nu prea mai credeam să îl readuc la viață, este viu și după trei ani de la acea întâmplare nefericită. Și-a pierdut însă o parte dintre rămurele, cele uscate și tăiate. Am ales să le las vizibile ca un avertisment, să nu mai uităm niciodată ca era să moara fără apă.

Aveam de gând să vi-l prezint pe micuțul meu bonsai dar nu chiar astăzi. Însă Pandhora ne-a făcut cunoștință ieri cu Escu, bonsaiul ei, și am spus că îl voi arăta și eu pe al meu. 

Bonsaiul meu are doar aproape 21 cm înălțime și 31,5 cm anvergură. Sper să rămână așa, micuț, foarte mult timp, a crescut aproape imperceptibil, mai puțin de 2 cm în cei 8 ani. Acum întelegeți de ce îl alint "micuțul".