Saturday, May 12, 2012

Blogoterapie


Noi, oamenii, ne întâlnim aleatoriu prin viaţă, insignifiante şi uneori aparent anonime particule ce îşi joacă rolul în mişcarea browniana numiţă viaţă. Viaţa, în ansamblu, e extrem de complexă. Ca şi viaţa noastră, a fiecăruia. 
Viaţa... Cuprinde o mulţime de sentimente, senzaţii, trăiri. Cuprinde bucurii şi zâmbete, tristeţi şi lacrimi. Mai cuprinde reuşite care ne ridică, iubiri care ne inalţă sufletele până la cer, încât întreaga lume credem că ne aparţine dar şi eşecuri mai mici ori mai mari peste care trecem cum putem şi, mai ales, dezamăgiri crunte cauzate de ne-iubire, de trădări, care ne distrug vieţile şi ne aruncă în deznădejdea cea mai adâncă. 
Da, dezamăgirea face parte din viaţă. Toate celelalte sentimente, trăiri sunt uşor de traversat. Pe unele, cele plăcute, le luăm de mână şi ne-am dori sa nu ne părăsească niciodată. 
Încă din copilărie ne bucurăm de o mulţime de lucruri cum ar fi iubirea necondiţionată a părinţilor, faptul că primim tot ce-i mai bun fără a face mare lucru pentru asta. Cunoaştem destul de rar tristeţile, dezamăgirile. La vârsta aceea ele nu sunt prea multe. Poate faptul că avem o jucărie nu la fel de frumoasă cum are un alt copil, poate că nu avem intotdeauna alte minunăţii cum auzim sau vedem că are un alt copil. Dar la acea vârstă suntem atât de ocupaţi să creştem încât peste micile dezamăgiri, inerente, trecem cu destul de mare uşurinţă. La rândul nostru dezamăgim, încă din copilărie. Nu am fost poate la fel de talentaţi la diverse cum păreau să fi fost alţi copii, nu toţi am reuşit să aducem acasă cele mai grozave note, deşi, fiecare ne-am dorit să îi vedem în fiecare zi mândri de noi pe părinţi.
Dezamăgirile ne însoţesc permanent.  Ele apar din cauza unor aşteptări ce nu se împlinesc. Poate pentru că avem aşteptări prea mari, poate pentru că nu facem întotdeauna ceea ce trebuie şi cum trebuie, poate fiindcă dorinţele ne sunt exagerate, aşteptările ne sunt nerealiste.
De-a lungul întregii vieţi ne întâlnim, când şi când, cu dezamăgirea. E ca o faţă hâdă pe care n-am dori s-o mai întâlnim vreodată. Şi totuşi o tot întâlnim. Nu ne ocoleşte la nicio vârstă. Nici măcar la senectute.
Ca fiecare om, am avut dezamăgirile mele. M-au dezamăgit situaţii, m-au dezamăgit oameni pe care i-am întâlnit şi în care am avut încredere şi cărora, la un moment dat, le-am pus în mâini viaţa mea. Pentru că am un mare defect. Am prea mare încredere în semenii mei chiar dacă această încredere mi-a fost de mult prea multe ori înşelată.
Am trecut însă mereu peste toate dezamăgirile fiindcă ştiu să iert. Încerc întotdeauna să mă pun chiar în locul celui ce mi-a provocat dezamăgirea, încercând să înţeleg ce l-a făcut să acţioneze într-un anume mod. De cele mai multe ori chiar înţeleg. S-ar putea ca acesta să fie un mare defect. Aşa am ajuns a crede. Însă nu mă voi schimba. Nu pot şi ar însemna să fiu altfel, adică altfel decât sunt "programată" să fiu. Adică să devin o persoană cu o personalitate nefirească.
La rândul meu, ştiu că am mai dezamăgit şi eu. Nu din rea-voinţă, nici cu bună-ştiinţă, ci pentru că anumite persoane au avut alte aşteptări de la mine în anumite momente şi situaţii. Interesant şi oarecum ciudat este că pe mine şi acele momente m-au marcat. Adică în sensul că am suferit deoarece, într-un anume fel, nu am reuşit să fiu sau să fac acel ceva aşa cum şi-au dorit respectivele persoane.
Am avut, ca fiecare, şi mici dezamăgiri în dragoste. Am scris "mici" ceea ce e foarte adevărat căci peste ele am trecut după cîteva lacrimi şi autoîmbărbătări. Până anul trecut. 
Când am cunoscut cea mai cruntă dezamăgire a vieţii. Când după ce am făcut tot ceea ce era omeneşte posibil pentru omul pe care îl iubeam nu am primit în schimb nici măcar recunoştinţă.
O uriaşă dezamăgire. O înfiorătoare durere care mi-a ucis toate visele, sufletul, mi-a distrus viitorul. Am simţit cum întreaga mea lume s-a prăbuşit. Am crezut că voi muri. Lucru ce nu s-a întâmplat fizic, însă, de atunci, sufletul meu e mort. Poate cineva gândeşte că m-am schimbat. În afara faptului că trăiesc şi totuşi nu trăiesc, altceva nu s-a întâmplat. Eu sunt la fel. Iar pe omul ce mi-a schimbat total cursul vieţii, în loc să-l urăsc, surprinzător, încă îl iubesc. Cu o iubire dureroasă ce nu mă lasă să trăiesc. Dar nici să mor.
Am dorit să scriu ceva, orice atunci. Simţeam că mă sufoc, că viaţa mea e sfârşită. Atunci am avut ideea de a incepe să scriu pe blog. Nu aveam unul aşa că am făcut acest blog. N-am reuşit decât să-l “croiesc” în linii generale, să îi dau un nume… să îl definesc ca intenţie a ceea ce avea să fie. Trebuia să fie ceva strict personal dar fără a exclude însă şi alte aspecte ce m-ar fi stârnit să scriu, în timp. Apoi, în acea zi, ceea ce-am reuşit să postez a fost doar un salut pentru potenţialii mei cititori şi mai departe nu am mai putut merge.  M-am blocat, cel mai probabil pentru că m-am şi speriat. Urma să-mi expun viaţa pe tarabă, la vedere, lucru pe care încă nu-l acceptam, cel puţin nu conştient. A trebuit să treacă multe luni până am reuşit să încep cu adevărat să scriu pe blog. Aşa a luat naştere acest blog, din uriaşa mea dezamăgire. Pe care nu am ascuns-o, despre care am tot vorbit, şi, probabil voi mai vorbi. E singurul lucru care m-a ajutat să nu înnebunesc. E terapia mea prin blogging, aş putea să-i spun "blogoterapie". Cu această ocazie am cunoscut mulţi oameni, unii cu probleme asemănătoare cu a mea. Pe alţii gata să mă ajute cu un sfat bun sau poate nu prea potrivit. Dar am apreciat întotdeauna că oamenii au încercat. 
Se spune că dezamăgirile ne fac mai buni. Nu e întotdeauna adevărat. Pe unii da, pe alţii ba. Pe mine cred că m-au făcut mai înţeleaptă.
În plus, am ajuns să cred că în viaţă e bine să nu ai aşteptări prea mari ci unele mai mărunte. Cu cît mai mici aşteptările, aproximativ la fel de mici dezamăgirile.

Articol participant la concursul Blog Power, ediţia 21, tema "Dezamăgiri – Când aşteptările sunt înşelate, când speranţele mor şi visele se năruiesc precum castelele de nisip sub valuri facem cunoştinţă cu dezamăgirea. În copilărie, tinereţe, la vârsta maturităţii şi chiar la cea a înţelepciunii o întâlnim inevitabil. Cum aţi simţit-o? Ce influenţă a avut asupra personalităţii voastre? Ce sau cine v-a ajutat să o depăşiţi?" fiind propusă de Carmencâştigătoarea ediţiei precedente.



12.05.2012 

22 comments:

  1. Partea mea favorita!
    "Dezamăgirile ne însoţesc permanent. Ele apar din cauza unor aşteptări ce nu se împlinesc. Poate pentru că avem aşteptări prea mari, poate pentru că nu facem întotdeauna ceea ce trebuie şi cum trebuie, poate fiindcă dorinţele ne sunt exagerate, aşteptările ne sunt nerealiste."

    ReplyDelete
  2. un week-end... cu terapie?
    am ajuns la aceeasi concluzie cu tine: daca vrei mult, doare mult...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Stii ce e ciudat? Ca nici n-am vrut prea mult...era mai putin decat era necesar, decat trebuia... Poate tocmai de aceea.
      Acum nu-mi mai doresc absolut nimic. Nici mult, nici putin. Nimic.
      A, imi doresc sa merg cu blogul mai departe. Pentru ca e singurul lucru, cat de cat bun, care mi se intampla de atata timp...

      Delete
  3. Draga Elly,
    Mi-a placut tare mult ce ai scris, m-am regasit in cateva ipostaze...
    Scrisul ajuta, tare mult! scriind despre probleme le constientizezi mai bine, le gasesti solutii. Scriind despre bucurii reusesti sa le retraiesti de fiecare data cand recitesti jurnalul!
    Sper ca parerea mea sa fie un sat bun, nu unul nepotrivit...
    Un om care are atata curaj incat sa-si expuna trairile, sa-si planga durerea in fatza tuturor, un om care are puterea si dorinta de a-i face pe ceilalti sa rada si sa se bucure de viata,dar si sa-i ajute macar prin puterea exemplului, nu are un suflet mort! poate doar obosit si dezamagit! dar cu siguranta palpaie in el o luminita, gata gata sa trezeasca la viata totul, atunci cand vine acel moment! :)
    Eu astept acel moment, cu incredere si speranta!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sper ca te-ai regasit in ipostazele mai placute...
      Sa stii ca am curaj, insa in fata parintilor mei, din pacate, trebuie sa fiu tare si sa ignor tot ceea ce mi s-a intamplat fiindca nu vreau sa sufere pentru mine si ei.
      Daca tu spui ca nu am sufletul mort...poate simti ceva. Mie asa mi se pare pentru ca nu mai am nicio bucurie. Nici muzica nu pot asculta fara o strangere de inima. De fapt nu ascult...aud tangential sau mai trebuie sa caut cate ceva pentru blog... In fine...muzica e ca un cutit bine ascutit ce mi se rasuceste intr-o rana ce se incapataneaza sa sangereze la fel ca acum aproape un an...
      Multumesc mult pentru vorbele tale frumoase si atat de sincere :)

      Delete
  4. Da, ar fi putut fi o înșiruire de cuvinte, seci și fără conținut, sau ceea ce trăiești tu poate părea banal, lipsit de noimă... Dar nu! Cine n-a simțit cu adevărat durerea, nu poate ști ce înseamnă fericirea...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cip, dincolo de vorbele tale...mereu am simtit o mare durere. Imi pare rau. Stiu ca intelegi atat de bine...si iti multumesc din suflet. Fericire? Nu stiu pe unde rataceste...cu siguranta nu pe aici, prin preajma mea...

      Delete
  5. elly, FELICITĂRI! Suntem oameni şi tare bine semănăm unii cu alţii. Atunci când accepţi şi reuşeşti să îţi pui sufletul "pe tarabă", atunci când scrierea ta e la înălţimea gândului de la care a pornit cititorul simte că-s şi despre el cuvintele tale.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Da...eu am zis ca suntem mici particule atomice :)... semanam cu siguranta.
      Sper, si vazand atatea comentarii, chiar cred ca am transmis ceva si ca oamenii nu sunt indiferenti. Le multumesc si iti multumesc si tie. Chiar imi doresc ca si alti oameni sa se regaseasca in durerile mele...si poate ei sa fie mai norocosi, sa traverseze altcumva acest tip de necazuri.

      Delete
  6. Blogoterapie...eu practic fototerapie si cred in reinviere...:)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Orice tip de terapie, chiar inventata de noi, este buna. Eu asa cred. Daca tie fotografia iti aduce un dram de bucurie, e foarte OK.
      Apropos de fototerapie...si tu ai sau ai avut necazuri? Doar daca poti spune... :)

      Delete
  7. Arta Razbiului. Viata nu e doar o linie cu inceput si sfarsit. Viata este o insiruire de linii, drepte si curbate, cu rascruci si puncte de interes. Fiecare oprire pe liniile respective poate insemna o dezamagire. Insa ceea ce e bine sa stiti toti, este ca in cazul unei dezamagiri, exista intodeauna o alta alegere. Realiz1eaza-ti greseala si intelege-o. Valoarea vietii consta in multitudinea de optiuni pe care care le creeaza.

    Cat despre Blogoterapie, sa sti ca functioneaza. Este recomandat spui ce te doare, si daca te simti mai bine facand asta pe blog, atunci asa sa fie. Efectul e acelasi. Adica bun!

    Am zis!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Pana la o alta alegere...eu trebuie sa ies din Groapa Marianelor.
      Si e al naibii de greu...sunt doar vreo 11 km... :)
      Am simtit de la inceput ca blogul ar fi singurul lucru care m-ar putea ajuta cat de cat. Asa si este. Efectele se lasa asteptate inca...dar macar pot sa imi spun tristetile... Ce ma igrijoreaza e ca oamenii s-ar putea plictisi si sa spuna: "Iar incepe nebuna asta cu ale ei!"

      Delete
  8. La fel ca si mine, ti-ai creat blogul impinsa de o iubire. Nu a fost in circumstante asemanatoare, insa. Eu l-am creat pentru a-mi canta si a-mi lauda iubirea in fata tuturor. Ulterior am ajuns sa o inmormantez in acelasi loc unde a si inceput: pe paginile blogului. Iti doresc si tie sa-ti acoperi dezamagirea aici si sa nu o mai dezvelesti niciodata!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nymph, sincer imi pare rau ca ai inceput blogul cu un cantec vesel si ai ajuns la ceva ca un bocet. Insa la tine e ceva mai usor, ai o intreaga viata inainte. La mine timpul nu mai are atata rabdare...
      Iti multumesc pentru urare. Asa sa fie. :)

      Delete
  9. Sa inteleg ca tu te numesti blogterapeuta :p ?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sa zicem ca sunt blogoterapeut insa doar pentru uzul personal ;) :)
      Adica tratez doar o singura inima zdrobita: a mea :)
      Daca mai sunt si alti oameni ce doresc sa impartasim aceasta terapie...ii astept alaturi de mine :)

      Delete
  10. "În plus, am ajuns să cred că în viaţă e bine să nu ai aşteptări prea mari ci unele mai mărunte. Cu cît mai mici aşteptările, aproximativ la fel de mici dezamăgirile." si adaug ca pe acelasi sistem ajungi sa ai mai multe bucurii.

    ReplyDelete
    Replies
    1. S-ar putea, Alex. Asa am ajuns si eu sa cred... Sa vad ce va iesi...terapia e abia la inceput...

      Delete
  11. Frumos ai reusit sa spui in cuvinte durerea ta, care insa pentru tine numai frumoasa nu e.Dragostea nu ar trebui sa aduca durere.

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) Mai bine n-ar fi fost nevoie!
      E ingrozitor tot ce mi s-a intamplat. Eu am spus si alta data: nici macar nu pot da detalii. Pur si simplu nu pot, dar as vrea ca toti sa inteleaga ca e ceva grav, nu-i deloc ceva obisnuit.
      N-ar trebui ca dragostea sa aduca durere, dar, din pacate, cred ca mai mult durere aduce.
      Multumesc pentru vizita si comentariu.

      Delete